«Letopisețele» lui Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce — fragmentele de la școală, rezumat, citate (bacalaureat)

Capitolul e scurt și stă printre primele pagini ale letopisețului, unde Ureche descrie țara. Cronicarul observă că limba moldovenilor nu e curată: s-a amestecat cu limbile vecinilor, pentru că țara a fost așezată târziu, ca un loc în care au venit oameni din toate părțile. Totuși, spune el, „de la Râm ne tragem”, adică de la Roma, și cuvintele latinești se văd în limba de toate zilele.

Ca dovadă, Ureche pune alături cuvinte românești și latinești: pâine și panis, carne și caro, găină și galena, muiere și mulier, femeie și femina, părinte și pater, al nostru și noster. Adaugă apoi cuvinte luate de la alte popoare — de la greci, de la leși (polonezi), de la turci, de la sârbi — și încheie că nu le poate însemna pe toate. Este una dintre primele afirmații scrise în românește despre originea latină a limbii, iar argumentul e cel al unui umanist: compară limbile ca să ajungă la origine.

Capitolul se numește «De moartea lui Ștefan Vodă cel Bun». Ștefan se întoarce din Pocuția la scaunul de la Suceava, bolnav și slăbit de ani, după 47 de ani de războaie și de neodihnă, și moare „cu mare laudă”, într-o marți, la 2 iulie.

Urmează portretul, partea pe care o citești cel mai des la școală. Ureche începe cu ce nu era frumos: „Fost-au acest Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și de grab a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județ.” Trece apoi la calități: era „om întreg la fire”, harnic, își ascundea planurile și apărea acolo unde nu-l aștepta nimeni; în războaie se arunca el însuși în luptă, ca ostașii să nu dea înapoi, iar când era învins nu-și pierdea nădejdea și se ridica deasupra învingătorilor. Portretul nu e o laudă oarbă: cronicarul pune alături defectele și virtuțile, ca un istoric care vrea să fie crezut.

Țara îl îngroapă la Putna, mănăstirea zidită de el, cu atâta jale încât toți îl plâng „ca după un părinte”. Ureche explică de ce oamenii îi spun „sfântul Ștefan Vodă”: nu pentru suflet, care e în mâna lui Dumnezeu, căci și el a fost om cu păcate, ci pentru faptele lui vitejești, pe care niciun domn nu le-a ajuns. Mai notează o iarnă grea și ape mari în anul morții, socotește domnia (47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni) și cele 44 de mănăstiri. Capitolul se încheie cu sfatul de pe patul de moarte: Ștefan își cheamă boierii și le spune că nu vor putea ține țara cum a ținut-o el, așa că să se închine turcilor, cel mai puternic și mai înțelept dintre vecini.

Precuvântarea («Predoslovie», adică «cuvântare dintâi») e adresată cititorului. Costin spune că multă vreme a stat la cumpănă: să scrie despre începutul țărilor române după atâtea veacuri de la Traian îl sperie, dar să lase neamul „cu mare ocară înfundat” de unii scriitori îi face durere. Hotărârea vine într-o frază scurtă: „Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă”. Își propune să arate de unde vin moldovenii, muntenii și românii din țările ungurești, „că tot un neam” sunt, ce limbă vorbesc și cine a locuit înaintea lor pe acest pământ.

Apoi își închipuie un cititor care îi spune: „Zice-va neștine: prea târziu este!” — cum să mai afli adevărul după sute de ani? Răspunsul lui este o laudă a scrisului: Dumnezeu a lăsat minții omenești o „iscusită oglindă”, scrisoarea, prin care omul poate cunoaște lucrurile trecute. Dă exemple de istorici care au scris după multe veacuri: Moise, Homer despre războiul Troiei, Plutarh despre Alexandru Macedon, Titus Livius despre Roma. Este gândirea unui umanist format în școlile Poloniei: încrederea în carte, în istorici și în cercetarea izvoarelor.

La sfârșit spune ce l-a îndemnat: lipsa de știință despre începuturi. Îl laudă pe Ureche, care a scris „de dragostea țării”, dar observă că acesta a început cu întemeierea țării de către Dragoș, fără să spună nimic de prima așezare, cea a romanilor. Se ceartă în schimb cu adăugirile lui Simion Dascălul și Misail Călugărul, care spuseseră că moldovenii s-ar trage din tâlhari: acelea nu sunt letopisețe, spune Costin, ci ocări.

În capitolul al V-lea, Costin explică numele neamurilor: același popor poate avea multe nume, după cum îl numesc vecinii. Germanilor unii le zic alamani, italienii tudesco, iar noi, leșii și moscalii, nemți; slavii au și ei multe nume, deși sunt un singur neam. Lista e lungă și îl arată pe cronicarul cu lecturi multe, care compară izvoarele străine.

Concluzia privește neamul nostru: numele cel drept și cel mai vechi este «român», adică «râmlean», de la Roma. Numele vine, spune Costin, de la așezarea romanilor lui Traian și s-a păstrat cât au trăit oamenii în munți, în Maramureș și pe Olt. Ideea leagă capitolul de precuvântare: unitatea și originea romană a românilor de pe ambele părți ale Carpaților.

Costin a scris întâi «Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace», continuarea lui Ureche, pentru anii 1595–1661. Cartea se deschide cu un cuvânt către cititori, scris în 1675, în care cronicarul spune ce plănuise: „Fost-au în gândul mieu, iubite cititorule, să fac letopisețul țării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi, carele au fost de Traian împăratul”. Planul s-a oprit, pentru că „sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de grije și suspinuri”.

Scrisul istoriei cere liniște, iar liniștea lipsește: „Și la acest fel de scrisoare gând slobod și fără valuri trebuiește, iară noi privim cumplite vremi și cumpănă mare pământului nostru și nouă.” De aceea Costin dă deocamdată doar continuarea cronicii lui Ureche, ca lucrurile țării să nu fie uitate, și lasă o promisiune: „cu această făgăduință, că și letopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile”. N-a împlinit-o: după editorul său din 1914, C. Giurescu, letopisețul întreg nici nu a fost scris.

Cuvântul către cititori îl cităm după introducerea lui C. Giurescu la ediția din 1914 a cărții «De neamul moldovenilor» (p. IX), care îl reproduce după ediția lui Kogălniceanu; Giurescu lasă deoparte o bucată de text după numele lui Ureche și marchează locul cu puncte, așa că nu cităm peste acel loc. Ideea vremurilor mai tari decât omul străbate toată cronica; formula prin care o citează manualele nu stă în acest fragment, așa că nu o dăm aici: caut-o în manual sau în ediția recomandată de profesor.

Neculce începe prin a spune de ce Moldova nu are letopisețe vechi: țara a fost de multe ori pustiită. Trece apoi în revistă cronicarii dinaintea lui: Ureche, care a scris până la Aron Vodă, apoi Simion Dascălul, Misail Călugărul și Evstratie Logofătul, pe care îi socotește oameni neînvățați pentru că au defăimat pe moldoveni; Miron Costin și fiul său, Nicolae Costin, care au împodobit cronica „mai frumos”.

Despre propria cronică spune lucrul cel mai cunoscut: până la Duca Vodă cel Bătrân a scris după izvoade găsite la unii și alții și după ce au povestit boierii bătrâni; de acolo înainte, până la Ioan Mavrocordat, a scris din ce a trăit: „Nu mi-au mai trebuit istoric străin să cetesc și să scriu, că au fost scrise în inima mea.” Neculce e martorul evenimentelor, nu un cercetător de izvoare ca Costin. Cere iertare pentru greșelile de condei și de ani, dar spune că n-a scris nici pe voia, nici în pizma cuiva.

Explică apoi legendele: le-a luat din letopisețele lui Evstratie, Simion și Misail sau din ce a auzit, chiar dacă Costinii nu le-au scris; nu le-a pus la rândul lor în cronică, ci deoparte, înaintea domniei lui Dabija Vodă. Lasă cititorul să judece: „Ce cine va vrea să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăși bine va fi”. Încheie cu folosul cititului: cine citește cronica va ști să se ferească de primejdii și să dea răspuns la sfat, la oștire și la vorbă.

Titlul spune ce sunt: cuvinte (povești) „auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni”, care nu sunt scrise în letopisețe. Culegerea are 42 de legende, iar primele sunt despre Ștefan cel Mare. Prima amintește luptele cu turcii, cetățile Albă și Chilia și pacea de după Războieni, când turcii au primit Bugeacul. A doua e cea mai scurtă: se spune că Ștefan câte războaie a bătut, atâtea mănăstiri și biserici a făcut. A treia povestește cum a ales locul altarului de la Putna trăgând cu arcul din vârful unui munte; unde au căzut săgețile altora s-au făcut poarta și clopotnița.

A patra legendă e cea mai citită. Bătut de turci la Războieni, Ștefan vine la Cetatea Neamțului, dar mama lui nu-l lasă să intre: îi spune că pasărea piere în cuibul ei și că trebuie să plece să strângă oaste, căci biruința va fi a lui. Între timp, un neamț închis în cetate cere să fie slobozit și, îndreptând tunurile cetății, îi silește pe turci să se retragă. Ștefan merge la Voroneț, la sihastrul Daniil, se spovedește și îl întreabă dacă să închine țara turcilor. Sihastrul îi spune să nu o închine, căci războiul va fi al lui, și să facă după biruință o mănăstire cu hramul Sfântului Gheorghe. Ștefan strânge oaste, îi alungă pe turci peste Dunăre și zidește mănăstirea Voroneț.

A cincea explică un nume. În luptă, calul lui Ștefan cade; Purice Aprodul îi dă calul lui, dar domnul, om mic de statură, nu poate încăleca repede. Purice se face „moviliță” ca Ștefan să urce pe el, iar domnul îi promite că, dacă scapă, îi va schimba numele în Movilă. Amândoi scapă, Purice devine mare armaș, iar din el se trage neamul Movileștilor, din care au ieșit și domni. Legendele sunt scurte, simple, cu o morală spusă direct, de aceea scriitorii secolului al XIX-lea le-au prelucrat des.