«Alexandru Lăpușneanul» de Costache Negruzzi — rezumat pe capitole, personaje, eseu (bacalaureat)

Capitolul are ca moto vorbele domnitorului: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau…”. Naratorul pornește direct de la fapte. Despot-vodă fusese ucis de Ștefan Tomșa, care conduce acum țara. Alexandru Lăpușneanul, bătut de două ori de oștile lui Despot și fugit la Constantinopol, se întoarce cu oaste turcească să-și ia scaunul, pe care, spune naratorul, „nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vândut de boieri”. Pe drum, îi spune vornicului Bogdan că îi cunoaște bine pe boieri, căci a trăit printre ei.

Lângă Tecuci îi ies înainte patru boieri: vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță, spătarul Spancioc și tânărul Stroici. Ei nu-i sărută poala hainei, cum cerea obiceiul. Moțoc îi spune că norodul nu-l vrea și nici nu-l iubește. Lăpușneanul, cu ochii care „scânteiară ca un fulger”, răspunde că va domni cu voia sau fără voia lor. Spancioc îl avertizează că boierii vor fugi în țările vecine și se vor întoarce cu oști străine. Când îl aude pomenindu-l pe Tomșa, domnitorul smulge măciuca de arme din mâna lui Bogdan. Veveriță îl numește pe Tomșa „Unsul lui Dumnezeu”, iar Lăpușneanul le amintește că și lui i-au jurat credință când era doar stolnicul Petre. Întrebat cu ce va sătura lăcomia turcilor, răspunde că o va plăti cu averile boierilor, nu cu banii țăranilor.

Boierii pleacă, dar Moțoc rămâne și cade în genunchi. Îi propune să trimită înapoi oastea turcească, promițând că boierii vor ridica țara pentru el. Lăpușneanul îi răspunde cu zicătoarea „Lupul părul schimbă, iar năravul ba” și îi caracterizează pe toți patru: Veveriță e un dușman vechi, dar care nu s-a ascuns niciodată, Spancioc este tânăr și își iubește țara, Stroici e un copil, iar Moțoc, „deprins a te ciocoi la toți Domnii”, l-a vândut pe Despot, l-a vândut pe el și îl va vinde și pe Tomșa. Totuși, îl iartă, fiindcă îi va fi de folos „ca să mă mai ușurezi de blestemurile norodului”. Moțoc îi sărută mâna. Solii lui Tomșa, care aveau poruncă să meargă mai departe la Constantinopol și să ceară mazilirea lui, cer să rămână pe lângă noul domn: acesta fusese chiar planul lui Moțoc.

Motoul este „Ai să dai samă, Doamnă!…”. Tomșa fuge în Țara Românească, iar norodul îl primește cu bucurie pe Lăpușneanul, fiindcă își amintește de prima lui domnie. Boierii însă tremură. Domnitorul arde cetățile Moldovei, în afară de Hotin, ca să nu mai poată fi folosite de răzvrătiți, le ia boierilor averile sub diferite pretexte și, pentru cea mai mică greșeală, le taie capetele. Acestea sunt spânzurate în poarta curții, cu un bilet care spune vina, adevărată sau inventată. Se înconjoară cu o gardă de mercenari străini, lefecii, plătiți bine.

Într-o zi, după o lungă discuție cu Moțoc, care îi propune un nou bir, intră Doamna Ruxanda. Naratorul îi povestește trecutul: este fiica lui Petru Rareș, unul dintre frații ei s-a lepădat de credință, iar celălalt a fost ucis de boieri. Fusese hotărâtă de boieri să fie soția lui Joldea, dar Lăpușneanul l-a învins pe acesta și s-a căsătorit cu ea ca să câștige iubirea norodului. Portretul ei este bogat în detalii de epocă, iar naratorul o descrie „tristă și tânjitoare, ca floarea expusă arșiței soarelui”.

Ruxanda îi cade la picioare și îl roagă să oprească vărsarea de sânge: ca muritor, va avea să dea socoteală. Lăpușneanul duce mâna la junghi, strigă „Muiere nesocotită!”, apoi se stăpânește. Ruxanda îi povestește că o văduvă cu cinci copii i-a oprit trăsura, i-a arătat capul soțului ei bătut în poarta curții și i-a strigat că va avea să dea socoteală pentru sângele vărsat. Domnitorul îi promite că de poimâine nu va mai vedea asemenea lucruri și că a doua zi îi va da „un leac de frică”. O trimite să pregătească un ospăț pentru boieri, apoi îl întreabă pe armaș dacă totul e gata.

Motoul este „Capul lui Moțoc vrem…”. Este zi de sărbătoare, iar boierii sunt chemați la slujba de la Mitropolie și apoi la masă la curte. Lăpușneanul vine îmbrăcat cu toată pompa domnească, dar are sub haine o zale și, ca armă, doar un mic junghi. Sărută moaștele Sfântului Ioan cel Nou, palid la față, iar oamenii spun că racla sfântului ar fi tresărit. Apoi le vorbește boierilor despre iubirea creștinească și despre iertare și le cere iertare tuturor. Naratorul își arată judecata: „Sfârșind această deșănțată cuvântare”. Doar doi boieri tineri, Spancioc și Stroici, nu-l iartă și nu vin la ospăț.

La curte se adună patruzeci și șapte de boieri. Lăpușneanul stă în capul mesei, cu logofătul Trotușan la dreapta și cu Moțoc la stânga. Naratorul descrie bucatele și vinurile, de Odobești și de Cotnari, dar și slugile înarmate din spatele fiecărui oaspete. Când Veveriță ridică paharul și închină pentru gândul domnului de a nu mai strica boierii, buzduganul armașului îl lovește în frunte, înainte să-și termine urarea. Începe măcelul: slugile și lefecii îi ucid pe boierii neînarmați, unii luptându-se cu ce le cade în mână. Lăpușneanul privește de la fereastră, ținându-l de mână pe Moțoc: „El râdea; iar Moțoc silindu-se a râde ca să placă stăpânului”.

Slugile scăpate ridică orașul, iar mulțimea vine la poarta curții. Moțoc îl laudă pe domnitor și, când acesta spune că i-ar veni să tragă cu tunurile în mulțime, îi dă dreptate. Întrebați ce vor, oamenii nu știu ce să ceară. Se plâng de dări și de jafuri, până când numele lui Moțoc se aude tot mai des, iar toți cer, într-un glas, capul lui. Lăpușneanul îi răspunde lui Moțoc: „Proști, dar mulți”, îi amintește trădările și îl predă mulțimii, cu porunca de a-i spune că „acest fel plătește Alexandru Vodă celor ce-i pradă țara”. Mulțimea îl sfâșie. Domnitorul face apoi din capetele boierilor o piramidă, „după neam și după ranguri”, și i-o arată Ruxandei ca „leac de frică”. Ea leșină, iar el spune: „Femeia tot femeie”. Cere să fie prinși Spancioc și Stroici, dar aceștia ajung la Nistru și le strigă celor trimiși după ei: „ne vom vedea până a nu muri!”.

Motoul este „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…”. Trec patru ani. Lăpușneanul și-a ținut promisiunea și nu a mai tăiat niciun boier, dar a născocit alte chinuri: scoate ochi, taie nasuri, schilodește oamenii pe care îi bănuiește. Este neliniștit din cauza lui Spancioc și a lui Stroici, refugiați la Camenița, în Polonia. Se mută în cetatea Hotinului ca să-i supravegheze, dar acolo se îmbolnăvește. În delir își vede victimele. Le cere iertare boierilor și mitropolitului, îi roagă să-l ajute pe fiul său, Bogdan, și le spune că, dacă scapă, se va călugări la mănăstirea Slatina, iar dacă va fi pe moarte, să-l călugărească ei. Când leșină, mitropolitul și episcopii îl tund în monahism și îi dau numele Paisie. Bogdan este proclamat domn, iar Ruxanda rămâne regentă.

Abia se lăsase seara când sosesc Spancioc și Stroici. Lăpușneanul se trezește în rasă de călugăr, între doi monahi, și se înfurie: aruncă potcapul, spune că „Dumnezeu sau dracul mă va sănătoșa” și îi amenință pe toți: „M-ați popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc și eu”. Spune că o va tăia pe Ruxanda împreună cu copilul. Spancioc îi dă Doamnei o otravă: „Moară tatăl, ca să scape fiul”. Mitropolitul Teofan o lasă să aleagă singură, rugându-se ca Dumnezeu să o ierte. Ruxanda pune otrava în pahar „mahinalicește și silită mai mult de boieri”, iar bolnavul o bea.

Ruxanda pleacă plângând cu mitropolitul, iar cei doi boieri rămân lângă Lăpușneanul și i se arată: Spancioc este cel „pe care ai vrut să-l tai”. Otrava începe să lucreze. Domnul cere să fie înjunghiat, dar Stroici refuză. Atunci Spancioc îi desclește dinții cu vârful cuțitului și îi toarnă pe gât ce mai rămăsese în pahar. Lăpușneanul vrea să se întoarcă la perete, dar boierii îl țin și îl silesc să-i privească: „învață a muri, tu care știai numai a omorî”. Moare după o jumătate de ceas de chin. Naratorul încheie spunând că acesta a fost sfârșitul celui care „lăsă o pată de sânge în istoria Moldaviei”. Este îngropat la mănăstirea Slatina, unde se află și portretul lui și al familiei sale.