«Țiganiada» de Ion Budai-Deleanu — rezumat pe cântece, personaje, citate (bacalaureat)

Poemul se deschide cu un «Prolog» semnat Leonachi Dianeu, un nume pe care Epistolia îl dă drept anagramă a numelui adevărat al autorului. Dianeu spune că Grecii și Romanii au avut eroi slăviți pentru că au avut poeți, că lui Ștefan al Moldovei sau lui Mihai al Țării Românești le-a lipsit doar un Omer și că nu se încumetă să cânte fapte eroice, pentru că limba nu e încă destul de lucrată. A scris de aceea o „poeticească alcătuire”, o „jucăreauă”: a vrut să urce pe muntele muzelor, dar a căzut într-o baltă, unde a auzit numai broaște cântând.

Urmează «Epistolia închinătoare», o scrisoare către Mitru Perea, un cântăreț închipuit. Dianeu se prezintă ca un țigan plecat din țară de treizeci de ani, voluntar în războiul cu turcii, prins de francezi, ajuns căpitan în oastea lor și rănit în Egipt, unde a căutat zadarnic urma strămoșilor. Povestea pe care o trimite ar avea temei istoric: cronici scrise de mână, un izvod de la mănăstirea Cioarei, un pergament de la mănăstirea Zănoagei. Numește poemul «Poemation», adică o mică alcătuire poetică în care a amestecat glume ca să placă și să fie înțeleasă, și își arată modelele: bătălia șoarecilor cu broaștele, pusă pe seama lui Omer, «La secchia rapita» a lui Tassoni și «Gli animali parlanti» a abatelui Casti.

Cel mai important rând al scrisorii este o cheie de lectură: povestea ar fi „numa o alegorie în multe locuri”, iar prin țigani trebuie înțeleși și alții, care au făcut și fac la fel. Scrisoarea se încheie cu data de 18 martie 1812, scrisă, chipurile, lângă piramidele Egiptului.

Ca toate cântecele, primul începe cu un «Argument» în versuri, care spune pe scurt ce urmează. Poetul cheamă apoi muza care a cântat bătălia broaștelor cu șoarecii și anunță subiectul: ce au făcut țiganii când Vlad Vodă le-a dat slobozie, arme și moșie, cum au vrut să-și aleagă un vodă și o stăpânire și cum, în cele din urmă, s-au risipit într-o ceartă.

Urgia, fiica Satanei, vede țiganii înarmați și se teme că s-ar putea face oameni cu rânduială, așa că își trezește tatăl. Satana iese din iad prefăcut în corb și zboară peste tabăra dintre Alba și Flămânda, unde țiganii stau la sfat. Bătrânul Drăghici se minunează că au și ei o țară și îi îndeamnă la unire, Goleman cere un nume pentru țara lor, iar Burda se gândește întâi la mămăligă, brânză și slănină. Corbul murdărește barba lui Goleman, iar Sântilie îl săgetează: Drăghici citește în asta un semn rău.

Vlad îi cheamă și își trece în revistă cetele, fiecare cu steagul ei de râs: ciurarii lui Goleman, argintarii lui Parpangel, căldărarii lui Bălăban, fierarii lui Drăghici, lingurarii lui Neagu, aurarii lui Tandaler și lăieții lui Corcodel. În cuvântarea lui, domnul le spune că le-a dat pământ, arme și bucate ca neamul lor să se ridice din mizerie și să fie socotit ca ceilalți țărani, dacă vor apăra țara. Le dă loc de tabără la Spăteni, între Inimoasa și Bărbătești. O lungă notă de la sfârșitul cântecului explică forma: strofa de șase versuri luată de la italieni, cu măsura numărată în silabe, și îngerii și dracii puși în locul zeilor din epopeile vechi.

Țiganii merg o milă pe zi și țin sfaturi lungi despre cum să se apere: unii vor să fugă la primul semn, alții să se îmbrace în fier din cap până în picioare. Între timp dispare Romica, fata lui Goleman, logodnica pe ascuns a lui Parpangel: Satana a învăluit-o într-un nor negru și a dus-o la o curte vrăjită, ascunsă într-o pădure. Parpangel pleacă după ea, rătăcește flămând și ajunge la curte, unde este primit ca lăutar.

În cântecul al III-lea, Parpangel cântă la ospăț un cântec de dragoste, un cântec de pahar și povestea lui Arghin și a Ilenei. O fată acoperită îi cere un cântec trist și se descoperă: e Romica, dar dispare din nou. La aceeași masă, Florescu povestește istoria lui Vlad: țara fusese în dezordine până la el, el a făcut legi pentru boieri și pentru țărani deopotrivă și i-a tras în țeapă pe hoți, iar boierii invidioși l-au pârât la Poartă. Sultanul Mahomed a trimis împotriva lui pe Hamza Pașa și pe grecul Catavolin.

Cântecul al IV-lea aduce pe pământ sfinții: Sân-Spiridon, care vede turcii prădând țara pe care o ocrotește, pornește la luptă călare pe asina lui Valaam. Florescu termină povestea: Vlad cade asupra lui Hamza dintr-o ambuscadă și îl învinge. Sân-Spiridon trece pe lângă curtea vrăjită, își face cruce, iar curtea piere: oaspeții se trezesc într-o mlaștină, iar Romica e pierdută iar. Parpangel îl întâlnește pe cavalerul Argineanul, bea din izvorul care dă curaj, îi ia armele și calul, iar Argineanul, care a băut din izvorul care îl ia, fuge în pădure. Când Parpangel crede că a găsit-o pe Romica prefăcută în copac, înnebunește.

Vlad le trimite vorbă, în glumă, că de la Flămânda la Inimoasa vor fi numai trei mile și că se pot odihni cât vor, dar, dacă fug de turci, nu mai primesc mâncare. Bălăban bănuiește că domnul i-a înarmat ca să-i piardă. Când apar călăreți îmbrăcați turcește, țiganii își ascund capetele unul în altul, ca oile, iar Neagu cere iertare și dă vina pe Vlad. Turcul era chiar Vlad, care îi pusese la încercare; îi ceartă că, în loc să apere țara, îl vorbesc de rău și se predau. Când vine o oaste turcească adevărată, Tandaler îi încurajează spunând că e iar o glumă a domnului.

Parpangel, nebun, în armura lui Argineanul, se aruncă singur asupra turcilor, care fug când văd gloata venind după el și armura lui Argineanul, apoi cade într-o râpă. Mama lui, Brândușa, o vrăjitoare care zboară într-un car tras de doi balauri, îl găsește pe jumătate mort, îl vindecă cu ape și ierburi și îl duce acasă; Romica e deja acolo.

Cântecul al VI-lea coboară în iad. Satana, cuprins de melancolie, își cheamă boierii: Velzăvuv vrea să-l ajute pe sultan, Mamona spune că aurul și lăcomia stăpânesc lumea, alții vorbesc despre intrigă, desfrâu, beție și superstiție. Poetul o roagă pe muză să-l scoată din fumul iadului. În tabără, mâncarea s-a terminat și Tandaler, gata să-și scoată sabia ruginită pe lăieți, aude tobe: îi adună pe toți și îi învață să lupte cu ochii închiși și strigând tare, ca să nu vadă vrăjmașul și să-l sperie. Simplițianu, unul dintre comentatori, laudă în notă această lecție nouă de război.

Poetul începe cântecul al VII-lea cu o digresiune despre tinerii de altădată, care au lovit tabăra lui Mahomed, opuși tinerilor leneși de azi, apoi se oprește singur. Vlad, deghizat în negustor grec, iscodește tabăra sultanului. Acolo este adus prins Argineanul, care se trezise rușinat, luptase gol cu o prăjină și ajunsese în mâinile turcilor; în fața sultanului își spune numele și se bate până scapă. Noaptea, Vlad atacă tabăra în trei cete. Satana vine cu legiunile lui, dar arhanghelul Mihail îi pune pe fugă cu o «artilerie» cerească de cruci, evanghelii, moaște și tămâie. Turcii scapă doar pentru că Mamona îi face pe oamenii lui Vlad să se apuce de jaf.

În cântecul al VIII-lea, poetul spune că nu doar diavolul e de vină pentru greșelile noastre, ci și voința omului. Țiganii, în pădure, se sperie de mistreți și de un urs, apoi, pe câmp, după lecția lui Tandaler, închid ochii și se lovesc între ei, până îi răstoarnă o turmă de boi mânată de draci. Dimineața ajung pe câmpul bătăliei de noapte, cred că morții sunt opera lor și duc acasă prada din tabăra părăsită a turcilor. Satana intră într-o mănăstire prefăcut în fată, iar călugării se bat noaptea pentru ea, până când Sân-Spiridon îl alungă cu semnul crucii. Sultanul, ascuns într-o pădure, e dus de duhul lui Hamza la o poiană de turci trași în țeapă și fuge spre Dunăre.

Boierii de la Târgoviște țin divan și hotărăsc că războiul ruinează țara din trufia lui Vlad; primesc firmanul sultanului, care le promite iertare și un frate al lui Vlad ca domn, și își trimit supunerea.

Muza se întoarce la țigani, care petrec la Spăteni cu prada turcească. Parpangel se cunună cu Romica, fără popă, la o masă cu varză și slănină râncedă. Poetul Mitrofan cântă un epitalam, iar cimpoierul Viorel o poveste de iubire. Parpangel își povestește aventurile: calul l-a dus între turci și a ajuns mare viteaz fără voie, apoi o călăuză l-a purtat prin iad, unde a văzut pedepsiți pe trădători, pe tirani, pe judecătorii mituiți și pe boierii care jupoaie țăranul, și prin rai, o țară a belșugului cu râuri de lapte și dealuri de brânză. Acolo și-a întâlnit strămoșii, care i-au spus că și țiganilor le va răsări odată soarele.

Cântecul al X-lea începe cu o digresiune despre burta plină, care face oamenii vorbăreți. Sătui, țiganii se ceartă zilnic cum să-și rânduiască țara: unii nu vor nicio stăpânire, alții o țară în care toți să fie deopotrivă, țărani sau boieri, ori în care să muncească alții pentru ei. Bătrânii hotărăsc ca fiecare ceată să trimită un delegat. Baroreu ține un lung discurs pentru monarhie: un Dumnezeu, un soare, un cap, iar republicile ar naște partide și i-ar urma pe lingușitori. Slobozan îi răspunde pentru republică: numai un om nemuritor ar merita puterea fără margini, monarhia se strică în despotism, ca un vierme la rădăcina unui pom, iar regele e ca un păcurar care își tunde, își mulge și își junghie oile. Janalău trebuia să vorbească după el, dar se făcuse seară, așa că discursul lui rămâne pentru altă dată.

Cântecul al XI-lea se deschide cu plângerea poetului despre răutatea oamenilor: tirani, cuceritori, fanatismul religios, Inchiziția. Janalău vorbește în sfârșit: orice formă poate fi bună cu un popor bun, obiceiurile contează mai mult decât legile, iar deasupra tuturor trebuie să stea legea; nicio dregătorie să nu fie pe viață, dregătorii să fie aleși, iar un singur conducător să fie ales numai la nevoie. O comisie de cărturari, unii dintre ei cititori ai lui Platon, scrie așezământul numit „Anti-barorea”, iar stăpânirea va fi „demo-aristo-monarhiciască”. Erudițianu spune în notă că țiganii au ales din toate chipurile de stăpânire „cele ce sunt mai bune”, dar textul adaugă că au întors totul pe dos.

Gloata de lăieți și goleți, cu Cucavel în frunte, năvălește în adunare. A doua zi, Tandaler cere un vodă, un divan și boieri; Drăghici îi răspunde că nimeni n-a văzut vodă țigan, că Vlad încă domnește și că ar fi mulțumiți de-ar avea mămăligă destulă, apoi pleacă. Goleman spune că a domni e lucru ușor, iar alții se iau de boieri și de preoți; la sfârșit, Goleman propune să-și aleagă un vodă, un ban și un spătar.

Bobul râde de căciula lungă și de sfatul lung al lui Goleman, alții răspund cu ocări, iar cearta se întinde ca focul. Urgia bate din palme și cheamă războiul, care vine cu toată curtea lui: frica, vrajba, pizma, moartea, jalea, deznădejdea și sărăcia zdrențăroasă. Tandaler, care se vedea deja domn, îi amenință pe toți, primește o palmă, apoi un pumn, iar bătaia începe.

Poetul cheamă muza ca la o bătălie din Iliada: Tandaler lovește cu un ciolan de vacă, ca Samson cu falca de măgar, Goleman cu o furcă de cort, iar lista morților e lungă. Parpangel nu vrea să lupte împotriva neamului său, dar este atacat, îl ucide pe Corcodel și se retrage la corturi când o femeie îi aruncă în obraz copilul ei. Tandaler este doborât de bătrânul Bumbul și ucis de mulțime. O furtună cu fulgere îi desparte, iar țiganii se risipesc prin lume.

Dumnezeu, din tronul lui, îl trimite pe arhanghelul Gavriil la Vlad: poporul lui va mai purta multă vreme jugul turcesc. Vlad se supune, dar alege pribegia în locul robiei. Poetul își ia rămas-bun de la el, iar Brâncoveanul vorbește celor zece mii de ostași. Viteazul Romândor le răspunde că mai bine mor decât să-și lase țara robită, iar oastea desface steagul alb și verde. Poemul se încheie cu strigătul ostașilor.