«O scrisoare pierdută» de I.L. Caragiale — rezumat pe acte, personaje, eseu (bacalaureat)

Decorul este o anticameră bine mobilată, în casa prefectului. În scena I, Tipătescu citește indignat articolul din «Răcnetul Carpaților» care îl numește „vampir”, iar Pristanda îi aprobă fiecare vorbă, cu „curat” la început. Prefectul îl tachinează pentru steagurile puse alaltăieri: s-au plătit patruzeci și patru, dar el, care le-a numărat cu Zoe, a găsit doar paisprezece sau cincisprezece. Polițaiul se apără cu refrenul lui: „Famelie mare, renumerație mică, după buget”. Apoi povestește ce a văzut noaptea trecută: pe fereastra lui Cațavencu, unde dăscălimea juca stos, l-a auzit spunând că, datorită unei scrisori, va vota cu ei chiar omul pe care prefectul contează „ca pe Dumnezeu”; preotul a aruncat un chibrit aprins spre el, iar Pristanda a căzut de pe uluci. Tipătescu îi cere să afle ce scrisoare este.

Rămas singur (scena a II-a), Pristanda se plânge de „misie” și își spune, în gând, părerea despre stăpâni. În scena a III-a intră Trahanache, tulburat, care citează din scrisoarea fiului său de la facultate: „Tatițo, unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!” Tipătescu îl trimite pe Pristanda să o anunțe pe Joițica, adică pe Zoe, că bărbații vor întârzia de la dejun, iar Zoe, ascunsă după ușă, îl cheamă la ea pe polițai.

În scena a IV-a, Trahanache îi povestește prefectului că a fost chemat de Cațavencu, care i-a arătat o scrisoare de dragoste a lui Tipătescu către Zoe. Trahanache o numește „plastografie”, adică un fals, și repetă că trebuie să ai „puțintică răbdare”. Cațavencu amenință că o va publica duminică la gazetă. Tipătescu se înfurie și vrea să-l aducă pe Cațavencu „viu ori mort”, iar Trahanache, liniștit, îl sfătuiește: „Într-o soțietate fără moral și fără prințip, nu merge s-o iei cu iuțeală”.

În scena a V-a, Zoe, care a auzit totul, îi spune lui Tipătescu că a primit și ea un bilet de la redacție și că a pierdut scrisoarea alaltăieri seară, probabil scoțând batista pe drum. A fost deja la Cațavencu: el îi dă scrisoarea înapoi numai dacă îi asigură alegerea, altfel o publică poimâine. Pe Ghiță l-a trimis s-o cumpere cu orice preț.

În scena a VI-a sosesc Farfuridi și Brânzovenescu, membri ai partidului, care i-au văzut pe Trahanache, pe Zoe și pe polițai la Cațavencu și bănuiesc o trădare. Farfuridi își explică principiul: „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!” Brânzovenescu îi arată prefectului o foaie tipărită de Cațavencu, care anunță că administrația îl sprijină, iar Tipătescu îi expediază. La plecare, Farfuridi declară că iubește trădarea, dar îi urăște pe trădători.

În scena a VII-a apare Cetățeanul turmentat, care vrea să afle „pentru cine votez” și dezvăluie că el a găsit scrisoarea, pe stradă, la ieșirea de la întrunire. Cațavencu l-a surprins citind-o sub un felinar, l-a îmbătat și, când cetățeanul se caută prin buzunare, scrisoarea nu mai e acolo. În scenele VIII–IX, Pristanda anunță că vine Trahanache și îl scoate pe cetățean pe scara din dos, apoi raportează că, pentru scrisoare, Cațavencu cere fie o mie de poli, fie deputăția. Tipătescu ordonă arestarea lui. Trahanache se întoarce triumfător, spunând că l-a prins pe Cațavencu cu un fals și mai grav, iar Zoe leșină. Cortina cade pe replica polițaiului: „Curat plastograf!”

Decorul este același salon. În scena I, Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu numără voturile pe listele electorale. Cei doi întreabă „pentru cine votăm”, iar Trahanache le răspunde că partidul va hotărî candidatul. Când află că ei se tem de o trădare a prefectului, Trahanache se indignează: „De opt ani trăim împreună ca frații”, spune el despre Fănică, și adaugă că el și Joițica l-au rugat să rămână prefect în oraș. Pleacă repetând vorbele fiului său despre moral și corupție.

Rămași singuri (scena a II-a), Farfuridi și Brânzovenescu hotărăsc să trimită la București o depeșă anonimă, care să anunțe că prefectul și oamenii lui trădează partidul pentru Cațavencu, „nifilistul”, cum îi zic ei. Farfuridi vrea să o semneze, dar fără nume, și s-o pună pe altcineva s-o scrie, ca să nu le fie recunoscută slova.

În scena a III-a, Pristanda povestește că l-a arestat pe Cațavencu, care protesta în numele Constituției, că i-a răscolit casa și buzunarele și n-a găsit scrisoarea. Cațavencu vrea să vorbească doar cu Joițica. În scenele IV–V, Zoe află de la doctor de arestare, se sperie de scandal și îl trimite pe Ghiță să-l elibereze și să-l aducă la ea. Citește în gazetă anunțul că a doua zi va fi publicată scrisoarea unui personaj din oraș către o doamnă influentă și hotărăște că trebuie să-l aleagă pe Cațavencu.

În scena a VI-a, Tipătescu îi reproșează neglijența, iar Zoe îl imploră să o scape de rușine. El îi propune să fugă împreună, iar ea refuză. Prefectul îi arată depeșa anonimă pe care a oprit-o la telegraf, adusă acolo chiar de cetățeanul turmentat. Zoe amenință că se omoară, apoi îi declară război: „cine luptă cu Cațavencu, luptă cu mine”.

În scenele VII–VIII, Pristanda îl aduce pe Cațavencu, cerându-și iertare. Cațavencu îi explică, sentențios: „Într-un stat constituțional, un polițai nu e nici mai mult, nici mai puțin, decât un instrument!” Rămas singur, se bucură că adversarii capitulează: „Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambeta!”

În scena a IX-a, Tipătescu negociază. Îi oferă un loc în Comitetul permanent, postul de avocat al statului, pe cel de primar, de epitrop la Sfântul Niculae și chiar moșia «Zăvoiul». Cațavencu refuză tot: „Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!” Promite pe onoare să dea scrisoarea în momentul proclamării. Tipătescu ia un baston, iar Cațavencu strigă pe fereastră: „Mă omoară vampirul!” În scena a X-a, Zoe intervine și încheie ea târgul: îl aleg ea și soțul ei, iar el îi dă scrisoarea. Tipătescu cedează și îi spune lui Cațavencu că este candidatul Zoii, al lui Trahanache și, prin urmare, și al lui.

În scenele XI–XII, Trahanache vine și pleacă din nou, lăsând un bilet. Revine Cetățeanul turmentat cu aceeași întrebare, „pentru cine votez?”, iar Zoe îi răspunde: pentru Cațavencu. Tipătescu îl laudă ironic pe Cațavencu în fața lui, iar în scena a XIII-a lauda este auzită de Farfuridi, Brânzovenescu și Trahanache: „Iacă trădarea!”, strigă Farfuridi, care amenință că merge la București. În scena a XIV-a, Pristanda aduce o depeșă urgentă: colegiul al II-lea trebuie să-l aleagă „cu orice preț” pe Agamemnon Dandanache. Zoe vrea să lupte contra guvernului, iar cetățeanul, luat de val, se oprește la timp și declară că el nu luptă contra guvernului.

Acțiunea se mută în sala mare a Primăriei, unde se ține întrunirea electorală. În scena I, Farfuridi vorbește de la tribună și o ia de la 1821, iar la cererea adunării trece la plebiscitul din 1864, întrerupt mereu de grupul lui Cațavencu; acesta îi amintește că „suntem în anul de grație 1883”. Când ajunge la revizuirea Constituției, discursul i se încurcă de tot și se încheie cu dilema celebră: „ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale...”

În scenele II–III, Pristanda îl cheamă pe Trahanache în cabinetul primarului, unde îl așteaptă Zoe și Tipătescu, și ședința se suspendă. În pauză, Cațavencu le explică dascălilor Ionescu și Popescu legea progresului: un popor care nu merge înainte stă pe loc sau chiar dă înapoi. Farfuridi îl acuză că face opoziție doar ca să se căpătuiască și îi numește grupul „inteligent... independent... impertinent!”. Se ajunge la îmbrânceli, iar sala se golește.

În scena a IV-a, Trahanache refuză să pună „candidatura unui plastograf”. Le arată celorlalți o poliță cu două giruri falsificate de Cațavencu, prin care acesta a scos cinci mii de lei de la Societate. Tipătescu se bucură: candidatul lor va fi Agamiță Dandanache, iar Trahanache îi cere numele în scris, ca să nu-l uite. Polița rămâne la prefect.

În scena a V-a, Cațavencu ține discursul lui: începe plângând de emoție pentru „țărișoara” lui, se declară ultra-progresist și liber-schimbist și vorbește despre societatea pe care a fondat-o, «Aurora Economică Română». Susține că industria română „e admirabilă, e sublimă”, deși lipsește cu desăvârșire. În scena a VI-a citește statutul societății, al cărei scop este, spune el, binele României și propășirea fiecărui român, iar Cetățeanul turmentat îl întrerupe, spunând că e și el membru, până când e dat afară de dascăli.

În scena a VII-a, la semnalul lui Pristanda, trei tușeli, Trahanache îl proclamă candidat pe Agamiță Dandanache. Cațavencu strigă „Trădare!” și îl acuză de fals, iar Trahanache îl face „plastograf patentat”. Cațavencu încearcă să dezvăluie scrisoarea și spune despre Trahanache: „Este atât de naiv, încât crede că e plastografie un document olograf”. Tipătescu îl strigă pe Ghiță, polițaiul răspunde „Prezent!” și strigă „Pe el, copii!”, iar Cațavencu este scos cu forța din sală, în mijlocul unui scandal general.

Ultimul act se petrece în grădina lui Trahanache, după două zile de vot. În scena I, Tipătescu și Zoe constată că Cațavencu a dispărut și că scrisoarea n-a apărut în ziar. Zoe trăiește cu spaima că va fi publicată la proclamare, iar Tipătescu ține în buzunar polița falsificată, cu care l-ar putea face să tacă.

În scena a II-a sosește Agamemnon Dandanache, adus de Trahanache. Vorbește peltic și sâsâit, încurcă oamenii: îl crede pe Tipătescu soțul Zoii și prezident, iar pe Trahanache prefect. Se laudă cu familia lui, „de la patuzsopt” în Cameră, și se plânge de drumul cu birja de poștă și de clopoțeii care îi țiuie în urechi. Zoe îi spune încet lui Tipătescu că poate era mai bun Cațavencu, iar prefectul îi răspunde: „E simplu, dar îl prefer, cel puțin e onest, nu e un mișel!” Trahanache pleacă la urnă, promițând nu majoritate, ci „unanimitate”.

În scena a III-a, Dandanache povestește cum a obținut candidatura. O „persoană însemnată” și-a uitat pardesiul la el, iar în buzunar era o scrisoare de dragoste de la soția unui prieten. Cu ea a cerut un colegiu, amenințând că o publică la ziarul «Războiul». Scrisoarea n-a dat-o înapoi, ci o păstrează pentru altă dată: „Mai trebuie s-altă dată... La un caz iar... pac!” Zoe, dezgustată, îi întoarce vorba lui Tipătescu: „E simplu, dar e un om onest!” În scena a IV-a, prefectul, rămas singur, se amărăște: „Unde ești, Cațavencule, să te vezi răzbunat!”

În scenele V–VI, Pristanda aduce vești: «Răcnetul» n-a mai apărut, dascălii s-au certat și s-au bătut, partidul independent „s-a spart”. Îl trimite pe Tipătescu la telegraf, mințind că îl cheamă miniștrii, ca Zoe să rămână singură cu Cațavencu, care o așteaptă ascuns. În scena a VII-a, Zoe îi oferă lui Cațavencu polița în schimbul scrisorii, dar el îi mărturisește că a pierdut-o: o ținea în căptușeala pălăriei, care i-a fost smulsă în bătaia de la întrunire. Zoe îl amenință că îl arestează.

În scena a VIII-a intră Cetățeanul turmentat, purtând pălăria lui Cațavencu. Fost împărțitor la poștă, el dă orice scrisoare găsită „andrisantului”, adică destinatarului: a descoperit-o în căptușeală și i-o întinde Zoii. Drept răsplată, cere să afle pentru cine să voteze, iar Cațavencu, umilit, îi scrie buletinul: „Agamiță Dandanache”, iar la sfârșitul scenei cade în genunchi în fața Zoii. În scena a IX-a, Zoe îl iartă cu o condiție: să conducă manifestația, să prezideze banchetul și să-i salute pe deputat și pe prefect. „Ești un om rău... mi-ai dovedit-o... Eu sunt o femeie bună... am să ți-o dovedesc...”, îi spune ea.

În scenele X–XIII, Zoe sărută scrisoarea regăsită, Tipătescu se întoarce de la telegraf fără să înțeleagă de ce a fost trimis acolo, iar Trahanache și Dandanache își spun fiecare povestea cu scrisoarea, fără să se priceapă unul pe altul. Trahanache conchide despre alesul lui: „Deștept... dar mi se pare că e cam șiret”. În scena a XIV-a sosește manifestația, cu muzică. Farfuridi ridică paharul pentru Dandanache, Cațavencu pentru Trahanache și pentru prefect, iar cetățeanul pentru Zoe. Trahanache spune: „Nu cunosc prefect, eu! Eu n-am prefect! Eu am prieten!” Cațavencu, amețit, ține ultimul discurs: „După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat!”, iar Pristanda încheie: „Curat constituțional! Muzica! Muzica!”