«Ciocoii vechi și noi» de Nicolae Filimon — rezumat pe capitole, personaje, eseu (bacalaureat)

Romanul se deschide cu o dedicație ironică, „Domnilor Ciocoi!”. Autorul spune că a căutat mult, ca Diogen, o clasă de oameni căreia să-i închine scrierea. A cercetat boierii, printre care găsește și oameni cinstiți, negustorii, care înșală la cântar și dau faliment fraudulos, satele și clerul, fără să găsească ce căuta. Era gata să-și ardă manuscrisul, rodul a șase luni de muncă, când s-a gândit la ciocoii condeiului și le-a dedicat lor cartea, rugându-i, în glumă, să-i trimită hoțiile pe care le-a scăpat din vedere, ca să le adauge la a doua ediție. În dedicație, Filimon își numește scrierea „nuvelă”, cum se spunea atunci.

Prologul este un mic tratat despre ciocoi. Începe cu o teză politică: „Nimic nu este mai periculos pentru un Stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților”. Urmează portretul tipului: „Ciocoiul este, totdeauna și în orice țară, un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie”. Naratorul îi urmărește cariera: crește în casa bogatului, mai ales a bogatului parvenit, începe ca rândaș sau ca lacheu, ajunge sufragiu, apoi vătaf de curte, își face avere furând de la stăpân, ia rangul de pitar, se însoară numai pentru zestre, iar în politică folosește vorbele mari ale patriotismului ca trepte spre putere.

Prologul se încheie cu programul cărții: „Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin cari el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu și cu călimări la brâu al timpurilor fanariotice, până la ciocoiul cu frac și cu mănuși albe din zilele noastre.” Romanul însuși rămâne însă la ciocoiul din vremea fanarioților și a anului 1821.

Acțiunea începe cu o dată precisă, o dimineață din octombrie 1814. Pe scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc stă un tânăr pe care naratorul îl descrie cu grijă: „un june de 22 de ani: scurt la statură, cu fața oacheșe, cu ochii negri, plini de viclenie, un nas drept și cu vârful ridicat în sus, ce indică ambițiune și mândrie grosolană”. Poartă un anteriu rupt în spate, iminei vechi, un cauc peticit și călimări de alamă la brâu.

Când postelnicul coboară scara, tânărul cade în genunchi, îi sărută poala anteriului și se prezintă: este Dinu Păturică, fiul treti logofătului Ghinea Păturică, fost vătaf de curte al postelnicului. Îi dă o scrisoare de la tatăl lui, ajuns vameș datorită postelnicului, care îl roagă să-și ia fiul în casă, ca să se mai roadă și să poată ajunge, cu timpul, printre boieri, și un dar: două bote cu păstrăvi și zece găini. Postelnicul poruncește vătafului să-l oprească în curte și să-l facă ciubucciu.

Dinu primește o odăiță de un stânjen pătrat, cu un pat de scânduri și câteva stampe pe pereți. Privind pe fereastră păsările din curte și tingirile bucătăriei, își spune: „Iată-mă, în sfârșit, ajuns în pământul făgăduinței; am pus mâna pe pâine și pe cuțit”. Planul lui e limpede: răbdare, prefăcătorie și iscusință, până va avea case și bogății ca ale fanariotului.

Naratorul îl prezintă pe stăpân. Andronache Tuzluc a venit din Constantinopol în suita domnitorului Caragea, ca ciohodar. Născut în ulițele Fanarului, știe că ușile se deschid prin femei: curtează o damă de onoare a domniței Ralu, fiica lui Caragea, ca să ajungă la ea, iar domnița îl face mare cămăraș. Fură până golește cămara, cumpără dreptul de a strânge dări, se înțelege cu hoții de drumul mare, adună vreo zece moșii, țigani, case și vii și ajunge mare postelnic.

Mai are o singură dorință: să o ia de soție pe Maria, unica fiică a Banului C., un boier român. Bătrânul se preface că primește cererea, dar fanariotul îi citește ura pe față și merge la Caragea. Trei zile mai târziu, Banul este chemat la curte. Mai întâi îi spune fiicei lui că Vodă i-a ales soțul. Maria, o fată ca de paisprezece ani, de o frumusețe rară, refuză cu dispreț: mai bine s-ar îngropa de vie într-o mănăstire decât să fie soția celui mai necinstit dintre ciocoii lui Caragea, un fost ciohodar. Banul, mândru de ea, îi promite că se va împotrivi.

A doua zi, Banul merge la curtea domnească. Naratorul descrie palatul ridicat după focul din 1813, curtea plină de ostași, vânzători, măscărici și pungași fanarioți, și ceremonia sărutării de mână. Banul îi sărută mâna lui Caragea cu o neplăcere vădită, iar domnul îl cheamă deoparte, în odaia grămăticiei.

Rămas singur, bătrânul se roagă lui Dumnezeu să scape țara de străinii care o jefuiesc. Caragea îi cere mâna Mariei pentru favoritul lui. Banul răspunde că îi dă viața și tot ce are, dar pe fiica lui nu: mai bine să-i taie capul sau să-l surghiunească decât s-o dea unui om care și-a început meseria de la talere și pradă acum văduvele și săracii.

Caragea, om politic, își stăpânește mânia: veștile rele de la Constantinopol și teama de nemulțumirea poporului îl fac prudent. Se preface că îi dă dreptate Banului și îi promite că îl va îndepărta pe postelnic și va despăgubi pe cei jefuiți. Ieșind de la curte, Banul îl întâlnește pe ulița Șelarilor pe Andronache, care se duce să afle rezultatul intrigii lui.

Trec două luni. Casa postelnicului devine loc de petreceri pentru tineretul desfrânat, cu mese și serate aproape la fel de strălucite ca ale domnului. Într-o noapte, întorcându-se de la Cotroceni, Andronache aude pe ulița Izvorului un cântec grecesc și se apropie de ferestre și vede înăuntru, pe un divan, o femeie tânără și foarte frumoasă. Sluga lui, Ioan, îi spune că este cucoana Duduca, fiica lui Mihale Cihodarul, iar postelnicul îi promite cincizeci de mahmudele dacă i-o aduce. Curând, postelnicul o face amanta lui.

Naratorul o descrie ca pe o „Veneră orientală”: frumoasă, inteligentă, vicleană, crescută în răsfăț și fără educație, iubitoare de lux. Fusese iubita fiului domnitorului, beizadeaua, care o părăsise. Andronache o instalează în casa din strada Caliții și o copleșește cu daruri.

Duduca se îndrăgostește însă de un tânăr calemgiu și își petrece nopțile cu el. Când vecinii vorbesc, postelnicul vine furios și o amenință că o dă afară. Ea jură pe icoană că e nevinovată, se preface că leșină, iar Andronache ajunge să-i ceară iertare plângând ca un copil.

Dinu știe să scrie jalbe și catastife și știe să stoarcă bani de la țărani prin cazne. Postelnicul îl trimite la școala domnească, iar în mai puțin de doi ani tânărul învață bine grecește. Disprețuiește însă poeții: îl interesează Plutarh, Cezar și Machiavelli, cărți care învață cum se ajunge la mărire. Dimineața îl servește pe stăpân cu o grijă desăvârșită, apoi învață, se poartă frumos cu toate slugile și le face servicii. Numai vătaful de curte îi ghicește gândurile.

Gelos, postelnicul caută un paznic pentru Duduca: femeile bătrâne se lasă cumpărate, eunucilor nu le poate da crezare. Îl cheamă pe Dinu, îl întreabă dacă îl iubește, iar ciocoiul răspunde că îl iubește mai mult decât pe tatăl lui. Îl trimite atunci în casa Duducăi, ca fecior, să o păzească și să-i spună tot, și îi dă cincizeci de rubiele. Dinu îi sărută mâna și varsă două lacrimi prefăcute.

Rămas singur, ciocoiul își face socotelile: „Iată-mă în sfârșit ajuns la ținta dorințelor mele! Am în mâini pe țiitoarea Grecului, patima lui cea mai de căpetenie”. Își amintește că femeile au făcut mereu și desfăcut averi și ranguri și se încurajează: „Prinde inimă, dragul meu Păturică! Mâine vei pune ișlicul în cap”. Tatăl lui îi scrie, nemulțumit, că în doi ani nu a făcut nimic, iar Dinu îi răspunde că a oprit roata norocului.

Pe strada Caliții, Niculăiță, vătaful de curte al armașului, îi spune lui Dinu că Duduca iubește un calemgiu de la Vistierie, care se ascunde într-o claie de fân până pleacă postelnicul. Îl sfătuiește să nu-l pârască: femeia se va preface iar că leșină, stăpânul o va ierta, iar ea va cere izgonirea pârâtorului.

Dinu ajunge la Duduca în timpul toaletei ei, o lungă serie de alifii, farduri și sulimanuri. Femeia citește scrisoarea postelnicului și înțelege îndată, prin masca de umilință a slugii, cu cine are de-a face. Între ei urmează o tăcere ca între două fiare care se pândesc. Duduca încearcă să-l umilească: să-și lepede hainele boierești, să spele vase, să care apă, îl amenință cu gârbaciul și că îl va unge cu miere și îl va lega de stâlpul porții. Dinu acceptă totul cu o resemnare prefăcută, spunând că suferă bucuros pentru stăpânul lui. Atunci Duduca își schimbă purtarea și îi spune, zâmbind, că totul a fost o glumă.

După două săptămâni, într-o noapte, postelnicul pleacă de la Duduca împăcat. Naratorul face o lungă digresiune despre iubirile zgomotoase, cu serenade, și îi avertizează pe tineri că femeile care își calcă jurămintele îi vor trăda și pe ei.

Dinu aude lăutarii calemgiului acordându-și viorile și se ascunde în grădină. După serenadă, Duduca coboară în bolta de viță, iar când tânărul calemgiu, Iordan, se apropie, Dinu sare asupra lui strigând după ajutor, ca după un hoț care fură orzul din hambar. Duduca este prinsă: dacă tace, iubitul ei ajunge la Spătărie și totul se află; dacă îl apără, se dă pe mâna slugii. Alege răul cel mic: îi spune lui Iordan că totul s-a sfârșit între ei, pentru că ciocoiul nu se mulțumește cu bani, ci vrea să ajungă departe. Dinu îi dă drumul calemgiului și îl amenință că îl jupoaie de viu dacă îl mai prinde.

A doua zi, Duduca se gătește cu o grijă deosebită, îl cheamă pe Dinu, îl pune să stea lângă ea pe sofa și îi dă cafea și dulceață. Apoi aduce anason de Chio, băutura postelnicului, și îl îmbie. Ciocoiul o laudă, iar ea îi mărturisește că îl iubește de mult. Scena se încheie în brațele lor.

Naratorul trage concluzia cu ironie: după două ore, „Dinu Păturică putea să se laude că a învățat pe dinafară alfabetul norocului”. Duduca își găsise un complice ca să mănânce în siguranță averea postelnicului, iar acesta culegea roadele încrederii lui oarbe.

Legătura lor capătă aerul unui amor sentimental, dar fiecare își urmărește interesul. Dinu vrea ca Duduca să propună ea furtul, ca el să rămână curat. Într-o seară, ea îi reproșează răceala, iar el îi spune că suferă când o vede în brațele postelnicului. Pe stradă, un vătaf cântă despre iubita altuia, iar Dinu povestește, ca din întâmplare, că o femeie îl făcuse pe iubitul ei vătaf de curte și calemgiu. Duduca înțelege aluzia și promite să-i ceară postelnicului să-l facă pe Dinu vătaf de curte în locul lui Gheorghe.

Apoi ea însăși propune planul: amândoi vor mânca averea postelnicului, ea cerând daruri, el umflând socotelile și speculând moșiile, până vor putea cumpăra moșii și țigani; Dinu adaugă că apoi se vor cununa, iar ea îl aprobă. Le mai trebuie un om care să stoarcă banii fără ca ei să se dea pe față: Dinu îl propune pe Kir Costea Chiorul, negustor de la Sfântul Gheorghe cel Nou.

Naratorul descrie Bucureștiul de dinaintea focului din 1847, cu ulițe podite cu scânduri, noroi și fără felinare, apoi pe Costea Chiorul. Negustorul se strecoară dintr-o breaslă în alta ca să nu plătească nicio patentă, împrumută tinerii cu dobânzi mari, înlesnește amoruri în casa lui și îi spionează pe toți.

Le vinde cocotelor bijuterii false ca pe niște capodopere, iar fiilor de boieri cu stare le face servicii, ca să-i aibă la mână. Fiicele lui îi atrag pe tineri în casă, prefăcându-se întâi sfioase, apoi cochete, iar Costea le vinde atunci, cu laude mari, haine vechi și proaste. Intră în casele boierilor cu baclavale și flori. Este omul ales de Dinu și Duduca pentru a-l jefui pe postelnic.

Liniștit, postelnicul se gândește cum să-l răsplătească pe credinciosul lui servitor: îl face sameș la Hătmănie și îi obține rangul de sluger, apoi pe cel de pitar. Vătaful de curte, singurul care îl ghicise pe Dinu, îi spune stăpânului adevărul: Păturică s-a unit cu Duduca, pe care o prinsese cu calemgiul, ca să-i mănânce averea. Nu are dovezi decât cinstea lui. Postelnicul, orb, îl alungă din casă.

Chiar atunci sosește Duduca, învăluită, care simțise pericolul. Plânge, spune că se duce la mănăstire și îi reproșează postelnicului că a pus un nelegiuit să o spioneze peste tot, chiar și în biserică. Cere ca Dinu să plece chiar în ziua aceea din casa ei. Postelnicul cedează, iar după două ore Dinu iese de la ea zâmbind: devenise vătaf de curte al postelnicului.

Ca vătaf, Dinu numără păsările, măsoară butoaiele cu vin, ia cheile pivniței și ale cămării, îi alungă pe sofragiu și pe stolnic sub cuvânt că fură și pune în locul lor oameni aleși de el, iar postelnicul se bucură că a găsit un om cinstit. Apoi îi propune o cercetare pe la moșii, ca să vadă dacă arendașii nu le strică.

Pleacă însoțit de idiclii, sub comanda lui Radu, satârgi-bașa. În pădurea Vlăsiei aud cântecul unui haiduc despre o țară fără dreptate, iar Radu se dovedește prieten cu hoții, care plătesc la Spătărie pentru liniștea lor. Idicliii rechiziționează miei, unt, ouă și vin dintr-un sat, iar hoții le pregătesc drumeților un ospăț cu miel fript hoțește.

La moșia Răsucită, țăranii se plâng de arendașul grec, care le ia boii, îi bate și îi chinuie. Dinu le face promisiuni mincinoase, apoi află de la patru dintre ei cum arendașul a vândut pădurea și a lăsat hanul în ruină, merge el însuși să le vadă și face foaie de ispașă, iscălită de preoți și de fruntașii satului. Arendașul, Kir Cristodor, se tocmește cu el și plătește cincizeci de pungi, jurând că îi va scoate îndoit din spinarea țăranilor. După ce trece prin toate moșiile, Dinu se întoarce la București cu două sute de pungi, pe care le pune în fundul sipetului, zicând: „Doamne ajută!... Una la mână”.

Slujbele se capătă acum numai prin postelnic, adică prin Dinu, care câștigă din fiecare de două ori mai mult decât stăpânul. Un medelnicer scos din slujbă, dintr-o familie de boieri olteni ruinată, îi povestește că a fost dat afară pentru că a dat pe față hoțiile. Dinu îi spune cinic cum stau lucrurile: „ai bani, ești tare și mare; ești sărac, nu te bagă nimeni în seamă”. Când medelnicerul îl roagă să-i pună o vorbă pentru o ispravnicie, Dinu îi pune întrebarea care dă titlul capitolului: „Ia spune-mi mai bine, ce dai să te fac ispravnic?”

Boierul refuză să cumpere slujba „de la o leșinătură de ciocoi ca tine” și pleacă, iar Dinu zâmbește că n-a mai văzut așa un nebun. Al doilea solicitant înțelege repede: plătește două mii cinci sute de rubiele pentru ispravnicia județului Teleorman, pe care Dinu i-o laudă ca pe un izvor nesecat de plocoane. Dinu scoate pitacul domnesc, gata pecetluit, dintr-o cutie de chiparos și trece în el numele noului ispravnic.

Caragea primește de la un prieten din Constantinopol vestea că Poarta știe că el jefuiește țara și surghiunește boierii. Furios pe turcii care îl folosesc și apoi îl aruncă, își varsă mânia pe Andronache: îi spune că Banul l-a numit hoț și lingușitor și îl amenință că îl va țintui de poarta curții. Singura scăpare este să-i ceară iertare Banului.

Postelnicul merge la Ban și încearcă un vicleșug, cerându-i o scrisoare, sub pretextul că Vodă vrea să-l însoare cu o nepoată a lui Calimachi. Banul nu-l crede, iar fanariotul cade în genunchi și mărturisește tot. În capitolul acesta, postelnicul o numește pe fiica Banului întâi Maria, apoi, vorbind cu Banul, o dată Marghioala și o dată Marghiolița. Banul îi scrie lui Caragea că postelnicul i-a cerut iertare în genunchi și că l-a iertat. Prin protecția beizadelei și a domniței Ralu, Andronache capătă o influență și mai mare.

Toamna lui 1817 a trecut, iar iarna a venit devreme. Naratorul descrie petrecerile de vară ale negustorilor și ale meseriașilor în grădinile Bucureștilor, cu hore și lăutari, apoi distracțiile boierilor, luxul beizadelei și al domniței și jocul de cărți care sărăcește boierimea. Despre Andronache, naratorul spune: „el fura ca un tâlhar de codru și cheltuia ca un nebun”.

La 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, patronul lui, postelnicul dă o masă mare, deși viscolește. Vin beizadeaua Costache, hatmanul Cărăbuș, boieri cu nume grăitoare, ca Pingelescu, Măturică și Mână Lungă, și baronul Kalicewski, care îi învață un joc nou de cărți, stosul. Îi lasă întâi să câștige, apoi îi face pe cei mai mulți să piardă: beizadeaua își pierde punga, postelnicul zece mii de lei. Treti-logofătul Zlatonit, un om cu spirit, îi biciuiește pe toți cu ironiile lui, arătând cum își vor scoate banii pierduți din spinarea țării, și se plânge că străinii au stricat datinile românilor. Urmează masa, cu vinuri și lăutari, după care postelnicul pleacă la Duduca.

În aceeași noapte, Dinu dă și el, în odăile de jos, o masă pentru vătafii altor boieri, mai bogată decât a stăpânului: ospățul slugii este plătit, spune naratorul, cu banii săracilor. Printre oaspeți sunt Tudor Ciolănescu, Neagu Chioftea, Zamfir Ploscă și Vlad Boroboață. Oaspeții se aruncă pe mâncare „precum cad lăcustele peste holdele plugarilor” și închină pentru gazdă.

Boroboață stă trist, iar ceilalți îl îndeamnă: „Fă-te om de lumea nouă, să furi cloșca după ouă!” El închină atunci în sănătatea țăranilor torturați, a văduvelor și a orfanilor jefuiți de ei. Dinu îl face nebun și cheamă alte vinuri.

Chioftea se plânge că stăpânii au început să le cerceteze socotelile, iar Dinu le spune că nu știu să fure. Le ține o adevărată lecție: să se înțeleagă între ei asupra prețurilor, să umfle socotelile bucătăriei, să-i sperie pe arendași cu mușterii, chiar mincinoși, care ar lua moșiile cu arendă îndoită, ca să le scoată bani. Încheie cu sfatul: „Așa, dragii mei, trebuie ca fiecare dintre voi să se facă om de lumea nouă, ca să știe a fura cloșca de pe ouă!”

Naratorul numește ironic sfaturile lui Dinu o lecție de comunism practic. Petrecerea e întreruptă de lăutari: sosește Niculăiță, vătaful armașului, care se laudă că, pus de stăpân să strângă cele trebuincioase pentru casele noi ale acestuia, își va face și el o pereche de case mai mari decât ale lui. Vătafii joacă hora, cu anteriile suflecate.

Dinu a chemat și trei curtezane cunoscute, Arghira, Rozalina și Kalmuca, și o muzică nemțească. Ciocoii încearcă dansurile la modă, menuetul, cracoviana, valsul, apoi trec la jocurile românești. Petrecerea ține până spre ziuă, ca un sabat infernal în casele stăpânului absent.

Gheorghe, vătaful alungat, trebuie să se întrețină pe el și pe mama lui bătrână. Nu mai poate intra vătaf la o casă mare, pentru că, fiind cinstit, n-ar răbda hoțiile slugilor, așa că, știind grecește și scriind frumos românește, se face jălbar la ușa Vistieriei. Un boier bătrân îl întreabă cum îi merge, află că a fost dat afară pentru că a vrut să-și scape stăpânul de tâlhari și îl ia în slujba lui: este Banul C. Îl face grămăticul lui, apoi îi obține postul de sameș, iar domnul îi dă rangul de medelnicer, apoi pe cel de serdar. Gheorghe își face o stare prin muncă cinstită.

Maria se îndrăgostește de el, iar el de ea; amândoi își ascund iubirea. Gheorghe se gândește s-o fure, dar renunță, ca să nu-și plătească binefăcătorul cu necinste. Maria găsește în chioșcul grădinii câteva versuri scrise de el despre chipul puicii lui și le păstrează. Banul își dă seama de iubirea lor. Gheorghe îi lasă o scrisoare în care spune că pleacă pentru a nu răsplăti binele cu rău și pleacă în Moldova. Banul, mișcat, hotărăște să i-o dea pe Maria, gândindu-se că și domnii de altădată au boierit oameni simpli pentru vitejie, dar trimite după el prea târziu.

Naratorul începe cu o anecdotă despre un împărat și un poet lingușitor și cu o glumă despre avertismentele din Biblie. Sultanul Mahmud află că lui Caragea îi plac imnurile Eteriei grecești și vrea capul domnitorului, iar acesta îi face să dispară pe trimișii Porții și strânge bani ca să fugă.

Simțind criza, postelnicul și Dinu strâng bani cu orice preț: Dinu vinde ispravnicii, judecătorii și posturi de egumeni, păstrând pentru el două treimi. Într-o seară, singur, își face socoteala: moșia Răsucită a postelnicului a fost cumpărată pe ascuns pentru el de Costea, la mezat, are bani dați cu dobândă și două vii la Valea Călugărească. Se plânge totuși că este încă o slugă și își promite să-l lase pe fanariot fără nimic.

Capitolul este o digresiune documentară, aproape fără legătură cu acțiunea. Naratorul povestește începuturile teatrului în București: scamatorii turci și arabi, o dioramă, sala de bal a domniței Ralu de la Cișmeaua Roșie, o trupă străină de teatru și operă, apoi teatrul în limba greacă susținut de eteriștii din București, cu tragedii despre libertate.

Urmează primele spectacole în limba română, cu tineri elevi, ideile de libertate pe care naratorul le leagă de revoluția lui Tudor Vladimirescu, Societatea Filarmonică de după 1834 și certurile care au dus la căderea ei. Capitolul arată interesul lui Filimon, cronicar muzical și dramatic, pentru istoria spectacolului.

Naratorul vorbește despre luxul adus de fanarioți, care strică moravurile și sărăcește familiile. Într-o seară, postelnicul îi spune lui Dinu că trebuie să-și micșoreze cheltuielile. Dinu îi arată un catastif: veniturile din slujbele vândute, din arenzi și din mitele episcopilor nu acoperă cheltuielile, iar diferența a fost luată cu dobândă de la Costea Chiorul.

Sosește Duduca, simplu îmbrăcată. Plânge, se plânge că e ținută închisă ca un papagal și spune că a vândut pe nimic toate bijuteriile primite, pentru că nu mai erau la modă. Gelos și orgolios, postelnicul nu vrea ca amanta lui să umble prost îmbrăcată. Ea cere să meargă la teatrul nemțesc. Chiar atunci apare Costea Chiorul cu bijuterii și mătăsuri, ca din întâmplare. Duduca alege și se preface că sunt prea scumpe, iar postelnicul, atins în mândrie, le cumpără pe toate, pe o sută douăzeci de pungi, plătind cu o poliță. Din cămară se aude bucuria lui Dinu, care devenea stăpân pe tot ce mai avea stăpânul.

Naratorul descrie sala de teatru a domniței Ralu, cu loji tapetate cu roșu, luminată de obicei cu lumânări de seu; în seara aceea, pentru domn, se aprind lumânări de ceară. La 8 septembrie 1818 se joacă opera lui Rossini «Italiana în Algir». Beizadeaua o observă într-o lojă pe Duduca, împodobită cu diamante, și află de la hatmanul Cărăbuș că este țiitoarea postelnicului. Abia apoi intră în sală domnul.

În actul al doilea, doi condicari de la Divan râd: ce se petrece pe scenă seamănă cu ce se petrece în casa postelnicului. Unul povestește că femeia l-a făcut pe postelnic să vândă două moșii, că restul averii va fi vândut la mezat și că ea îl iubește pe vătaful lui de curte, Dinu Păturică, un opincar ridicat de postelnic din nimic. Condicarul spune că nici el, de i-ar fi prieten, n-ar îndrăzni să-l sfătuiască, pentru că omul prins de o patimă nu ascultă pe nimeni. Andronache, aflat în sală, aude totul.

În timpul spectacolului, slugile boierilor își așteaptă stăpânii într-o cameră alăturată. Între ele există aceeași ierarhie ca între boieri. Se îmbracă cu blănurile stăpânilor, joacă în cărți și își povestesc tainele caselor în care slujesc: un fecior mijlocește amorurile stăpânei lui cu coconul Costache, un boier și-a pierdut averea la cărți.

Un fecior, Toma, povestește cum un soț înșelat, prefăcându-se plecat la moșie, l-a prins pe hatmanul Cărăbuș cu soția lui, l-a bătut, l-a uns cu păcură, i-a pus coarne și l-a dat afară în stradă, iar vierul de la via lui l-a luat drept dracul. Spectacolul se sfârșește, iar slugile își ajută stăpânii să plece.

Costea vine pe ascuns în odaia lui Dinu, ca să-și facă socotelile. Bijuteriile și mătăsurile vândute postelnicului se întorseseră, prin Dinu, la Costea, iar negustorul cere jumătate din câștig, spunând că hoții mai mari sunt Dinu și Duduca. Pentru moșia Răsucită, cumpărată la mezat, cere banii dați ca mită la Cochii vechi, tribunalul negustoresc.

A doua zi, la licitațiile de la Cochii vechi, naratorul arată cu tristețe cum lucrurile boierilor trec ieftin în mâna ciocoilor pe care tot ei i-au ridicat. Costea scrie mai întâi un înscris că moșiile sunt cumpărate cu banii marelui pitar Dinu Păturică, el fiind doar vechilul lui, apoi rămâne să cumpere pentru Dinu celelalte două moșii ale postelnicului, Plânsurile și Chinuelile, din județul Buzău.

Naratorul explică ce făcea Hătmănia, executorul hotărârilor domnești. Dinu, sameș aici, își acoperă un furt: schimbase un smarald mare, lăsat în păstrare, cu o piatră falsă, iar acum trimite piatra falsă la Mitropolie, cu un pitac pe care hatmanul îl semnează fără nicio observație.

Un boier de țară își cere banii pe o vie vândută. Dinu îi spune că trebuie să aștepte: pristavul trebuie să strige vânzarea, iar dacă într-o lună nu se arată niciun datornic, își va primi banii; dar se înduplecă după ce boierul strecoară douăzeci de rubiele sub hârtii. La ieșire, toți funcționarii îi cer bani. Acasă, omul găsește în punga primită monede lipsă și false: Dinu schimba banii depuși la Hătmănie, prin Costea, pe bani tăiați sau calpi.

Întors acasă, Dinu primește două vești: Costea a cumpărat cele două moșii, iar Duduca îi scrie că fuge Caragea. De la scena din teatru, postelnicul îl bănuia, iar cât timp domnea Caragea, Dinu putea ajunge oricând la ocnă. Acum se bucură: averea fanariotului e a lui, iar a doua zi îi va lua și amanta.

Caragea, aflând că domnia îi va fi luată, își pregătește în taină fuga. La 29 septembrie 1818, după ce primește boierii la sărutarea mâinii, pleacă, iar pe zidurile Bucureștilor se lipește pitacul prin care lasă tronul. Favoriții sunt disperați, iar negustorii și oamenii muncii rămân nepăsători.

Andronache primește un pitac de la Hătmănie: vânzarea moșiilor nu ajunge pentru datorii, deci i se va vinde și casa. Bate din palme și vine doar un rândaș de la bucătărie: Dinu a plătit simbriile slugilor, spunând că stăpânul a dat faliment, și a plecat cu caii și butca stăpânului. La curte nimeni nu-l mai salută, iar spătarul îi răspunde cu ironie că Dinu este acum boier cu caftan.

Noaptea, la casa Duducăi, o țigancă bătrână îi spune că totul a fost mutat cu șase care și că stăpâna ei s-a dus să se cunune cu Dinu, la biserica Lucaci, la miezul nopții. Postelnicul aleargă și se năpustește asupra lor, iar cei doi se ascund în altar. Preoții îl opresc. Andronache strigă: „Dumnezeule! m-ai pedepsit de ajuns pentru păcatele mele, nu mă lăsa nerăzbunat!” Cade apoi fără simțire: „El era lovit de dambla și își pierduse mințile.” Mirii pleacă la petrecerea de nuntă.

Scandalul de la Lucaci e uitat repede: naratorul observă că societatea se agită o vreme, apoi tace. Dinu are acum trei moșii, două vii și o casă pe una din cele mai frumoase ulițe. Când vine domn Alexandru Șuțu, Dinu îi lingușește pe cei din jurul lui, iar casa lui devine loc de petreceri pentru fanarioții noului domn, care îi privesc cu ochi dulci soția. Dinu se bucură de asta, iar aceste infamii îi aduc rangul de mare stolnic și isprăvnicia de străini.

În timpul unei mese mari vine cu o căruță de țară un bătrân sărac, cu părul alb: Ghinea Păturică, tatăl lui. Dinu poruncește să fie dat afară: „un cerșetor de uliță, să se numească tată al meu!” și adaugă: „Eu nu am tată”. Bătrânul intră în sala ospățului și îi amintește că el i-a pus condeiul în mână: „Iuda a vândut pe învățătorul său, dar nu s-a lepădat de tatăl său!” Alungat a doua oară, îl blestemă: „Aceste bogății câștigate prin nelegiuiri, ți le va risipi, cum risipește vântul praful de pe arie.” Dinu își continuă ospățul nepăsător.

Ambiția îl duce mai departe. Șuțu, care refuzase să intre în Eterie, moare otrăvit la 19 ianuarie 1821, iar a doua zi începe revoluția lui Tudor Vladimirescu. Dinu îl calomniază întâi pe Tudor împreună cu boierii, apoi, când revoluția învinge, devine cel mai aprins apărător al ei, iar când intră Ipsilanti în țară, trece de partea lui. La Colentina, Ipsilanti îl primește cu ironie, pomenindu-i, ca din întâmplare, de piatra verde pierdută la Hătmănie, dar îl folosește: află de la Dinu că Tudor este viteaz și drept, mândru și furios la mânie și că nu iubește nici banii, nici femeile, și îi cere să-i ațâțe oamenii la nesupunere și jafuri, ca Tudor să-i spânzure: cu cât se vor înmulți spânzurătorile în lagărul lui, cu atât planul va izbuti mai bine. Pentru asta îi promite, în scris, ispravnicia a două județe și, dacă va ajunge să stăpânească toată țara, căimăcămia Craiovei.

Într-o ulicioară săracă din mahalaua Oțetari, într-o căsuță curată, zace un om bătrân înainte de vreme, îngrijit de o femeie bătrână. Un tânăr bine îmbrăcat vine noaptea să întrebe de el. Femeia îi spune că bolnavul abia a adormit, după trei nopți fără somn, că strigă că vor să-l omoare niște ticăloși și se înfurie când își amintește de un vătaf de curte și de o țiitoare care i-au mâncat averea, că nimeni nu-l vizitează și că un boier tânăr necunoscut îi plătește în fiecare lună cheltuielile. Tot ea povestește cum Costea Chiorul i-a mâncat și ei economiile printr-un faliment mincinos.

Bolnavul se trezește, strigă la umbrele care îl chinuie, apoi îl recunoaște pe tânăr: este Gheorghe, vătaful pe care îl alungase. Andronache îi spune că locul acela la capul lui ar fi trebuit să fie al lui Dinu. Femeia înțelege că binefăcătorul necunoscut este serdarul Gheorghe, iar acesta pleacă repede, ca să nu fie mulțumit. Naratorul povestește ce făcuse Gheorghe în Moldova: domnul Mihai Șuțu îl făcuse secretar și mare comis. Întors la București, află că Maria, bolnavă de dor, a fost dusă de tatăl ei la o moșie de munte.

Tudor își așază tabăra la mănăstirea Cotroceni. Dinu, care câștigase încrederea căpitanilor și chiar a lui Tudor, vine noaptea, pe la 20 martie, cu arnăutul Năstase. Acesta i-a ațâțat pe panduri să spargă case, să jefuiască și să ucidă, iar Tudor i-a spânzurat pe vinovați. Dinu îi privește cu sânge rece pe cei spânzurați.

În lagăr, Dinu îi găsește pe căpitanii Urdăreanu și Ienescu și pe alți doi, care refuză să semneze înscrisul cerut de Tudor, prin care ar răspunde cu capul pentru faptele oamenilor lor. Venit cu Macedonski și Prodan, Dinu le ațâță nemulțumirea, le spune că jurămintele sunt vorbe goale și le propune un mijloc: să aștepte șapte zile, iar dacă spânzurările continuă, să-l părăsească pe Tudor și să-i aleagă căpetenii pe Macedonski și pe Prodan. Înscrisurile semnate rămân la el.

În noaptea aceea nu poate dormi. Deschide o carte și dă de un verset despre nelegiuitul înălțat ca cedrii Libanului și apoi pierit; o închide, ia alta și dă de întrebarea: ce-i folosește omului să câștige lumea, dacă își pierde sufletul. Naratorul spune însă că neliniștea lui vine din ambiție, nu din remușcare.

Naratorul prezintă revoluția grecilor și planul Eteriei. Ipsilanti trece în Moldova la 22 februarie 1821, dar armata lui, fără disciplină, jefuiește și disprețuiește pe români. În notă, autorul reproduce proclamația lui Ipsilanti, care la fugă își blestemă oamenii.

La Colentina, Ipsilanti primește închinăciunile boierilor; când turcii intră în țară, își mută tabăra la Târgoviște. Dinu îi aduce înscrisurile căpitanilor și îi spune că Tudor a spânzurat alți oameni, iar la Golești doi dintre căpitanii care nu semnaseră. Îi cere o ceată de arnăuți, cu care să-l aducă pe Tudor legat. Ipsilanti, admirându-l și disprețuindu-l totodată, i-o dă.

Naratorul descrie suferințele țării: năvăliri, războaie, jafurile domnilor fanarioți și ale ocupației rusești, dreptatea vândută pe bani, oameni ajunși haiduci. La Golești, cu arnăuții dați de Ipsilanti, Dinu ațâță revolta, iar Tudor este prins, dus la Câmpulung și apoi la Târgoviște, unde este ucis. Dinu i se laudă lui Ipsilanti că a luat parte, cu căpitanul Caraivan, la uciderea lui. Ipsilanti îl face ispravnic la Prahova și Săcuieni, cu sfatul ironic de a nu-i face pe locuitori prea fericiți.

La Bucov, locul unde se născuse, Dinu citește o proclamație plină de făgăduieli: iubire pentru fericirea locuitorilor, dări numai după lege, fără mită, dreptate pentru cei năpăstuiți, apoi pune la cale jaful: cu Neagu Rupe-Piele strânge dările de trei-patru ori, îi chinuie pe țărani, strânge opt sute de vaci în loc de cele două sute cerute de Ipsilanti, îi trimite lui două sute, iar pe celelalte le vinde înapoi țăranilor. Când Ipsilanti îi cere două sute de mii de lei, plănuiesc să-i trimită și să-i ia înapoi prin oameni ascunși în pădure.

Revoluția cade, iar domn devine Grigore Ghica. Patru-cinci sute de țărani jefuiți și schilodiți vin la București: unul dintre ei își pune în cap un sul de rogojină aprins, iar jalba o înfige într-un proțap lung. Domnul primește jalba cu mâna lui și poruncește ca ispravnicul să fie închis în ocna părăsită, iar averea lui vândută pentru despăgubirea țăranilor.

Într-o dimineață de mai, doi slujitori urcă spre ocna de la Telega. Cel mai în vârstă, cu o geantă de scrisori la gât, îi plânge de milă lui Dinu, care pe când era ispravnic arăta ca un Făt-Frumos din poveste; cel tânăr, Vlad, spune că își primește plata faptelor. La ocnă aflăm că slujitorul cu scrisorile este Neagu Rupe-Piele, scăpat prin fugă și deghizare, care aduce două scrisori pentru Dinu, în speranța unei iertări. Naratorul descrie ocna părăsită, o groapă umedă și întunecată din care condamnații nu ies vii.

Dinu, bolnav de reumatism, aproape surd, primește două scrisori. Prima îi spune că Duduca a fugit „cu un Turc peste Dunăre, lăsând pe bieții copilași pe drumuri”, că averea i-a fost vândută pentru despăgubirea țăranilor și că tatăl lui a murit de inimă rea. A doua îi spune că Vodă vrea să-l lase să putrezească în ocnă, ca pildă. Dinu are halucinații: îl vede pe tatăl lui, oameni spânzurați, femei înfometate. Moare după șapte luni, părăsit de toți.

A doua zi, un negustor care dăduse faliment mincinos este bătut prin târguri și țintuit de urechi în fața prăvăliei. Pe ulița strâmtă, două convoaie funerare se întâlnesc în fața lui: unul cu sicriul postelnicului, celălalt, o căruță de țară, cu sicriul lui Dinu. Negustorul țintuit este Costea Chiorul. Naratorul încheie spunând că așa și-au sfârșit viața cei trei scelerați. Despre Duduca află că noul ei bărbat a dus-o la cadiu, care a poruncit să fie cusută într-un sac și aruncată în Dunăre.

La 23 aprilie 1825, de Sfântul Gheorghe, Bucureștiul este în sărbătoare. Un alai domnesc, descris pe larg, merge spre mănăstirea Mihai-Vodă, unde se face o nuntă domnească. În caretă stau un tânăr și o tânără foarte frumoși. După cununie, domnul Grigore Ghica îi spune mirelui: „Iată, te cinstesc cu caftanul de mare spătar și te fac caimacam al Craiovei, ca să răsplătesc bunătatea sufletului tău și slujbele ce ai făcut țării; fii fericit!”

Mirele este Gheorghe, fostul vătaf de curte al postelnicului, iar mireasa este Maria, fiica Banului. Naratorul spune morala: „El venea să arate Românilor, că este de ajuns ca omul să fie bun și înzestrat de natură cu virtuți și inteligență, și fie condițiunea sa oricât de obscură la început, el va ajunge la mărire.” Dregătoria primită de Gheorghe, căimăcămia Craiovei, este chiar cea pe care Ipsilanti i-o promisese lui Dinu.