«Joc secund» («Din ceas, dedus…») de Ion Barbu — comentariu, artă poetică, figuri de stil

Prima strofă este o singură frază eliptică, fără predicat, care spune ce este poezia. Ea este scoasă din timpul obișnuit și intră, printr-o oglindă, într-un cer curat; acolo, imaginea cirezilor de la câmp, care se cufundă în apă, devine un joc al doilea, mai pur decât realitatea. Poezia este, așadar, lumea reflectată și purificată.

A doua strofă începe cu o exclamație: locul poeziei este nadirul, adică imaginea răsturnată a cerului, ascunsă în adânc. Poetul adună sunetele risipite ale unor harfe pe care le pierzi într-un zbor întors și își duce cântecul la capăt, dar îl ține ascuns, așa cum marea își ascunde cântecul când trec meduzele pe sub apă.

Eul liric nu vorbește la persoana I și nu spune nimic despre trăirile lui. El definește poezia ca un matematician care formulează o teoremă: prima strofă descrie ce este poezia, a doua ce face poetul. Lirismul este impersonal, al ideilor, iar persoana a II-a din versul 6 îl cuprinde pe cititor în experiența pierderii.

Nu există o întâmplare și nici un peisaj real: imaginile (creasta, oglinda, apa, cerul, marea) sunt simboluri ale actului de creație. Situația lirică este aceea a unei meditații despre artă, adică a unei arte poetice.

Poezia este o artă poetică: în opt versuri, Barbu spune ce este poezia și ce face poetul. Poezia este o lume a doua, obținută prin oglindire: realitatea, trecută prin oglinda spiritului, își pierde întâmplătorul și devine esență. Este lectura propusă de Tudor Vianu în 1935 și reluată de G. Călinescu: lumea se răsfrânge în apă, iar poetul își ia materia din această răsfrângere, nu din lumea însăși. Vianu explică și cuvântul joc din titlul volumului: o combinație a fanteziei, liberă de orice scop practic. Manualele leagă această idee de matematica lui Barbu, care își căuta în poezie aceeași puritate a formelor ca în geometrie.

Poezia este și o lecție despre ermetism. Sensul nu este dat de la început: este ascuns în simboluri (oglinda, nadirul, harfele, marea), în cuvinte rare și în sintaxa eliptică. Cititorul trebuie să-l descifreze, ca pe o problemă. G. Călinescu observa că ermetismul lui Barbu este adesea numai filologic: ține de dificultatea limbii și a frazei, nu de un mister de nepătruns.

Poți citi și construcția celor două strofe ca pe o oglindă, ca tema lor. Prima privește în sus și în afară: din timp spre cerul curat, din lume spre imaginea ei. A doua privește în jos și înăuntru: spre nadir, spre adâncul mării, spre cântecul ascuns. Între ele, poetul apare ca un creator care adună și ordonează ce în lume e risipit.

Ion Barbu este pseudonimul matematicianului Dan Barbilian (1895–1961). Ca poet a publicat placheta «După melci» (1921) și volumul «Joc secund» (1930). Tudor Vianu a împărțit poezia lui în trei etape: parnasiană, baladică și orientală, ermetică. «Joc secund» aparține ultimei etape, ermetice, și este, alături de «Timbru», o artă poetică a volumului.

Cele două strofe stau fără titlu în fruntea volumului, ca un program al lui. Pagina le citește după manualul de clasa a XII-a de Marin Iancu și Alis Popa (Corint, 2014), care dă textul după ediția «Opere» a lui Ion Barbu (2000). Manualul de la editura Niculescu (2007) dă aceleași cuvinte, dar cu altă punctuație în strofa întâi.

Copiile din anii 1930, citate în reviste de critici, diferă ușor de manuale: altă punctuație, o formă veche a lui «ce-n» și, într-una dintre ele, «harpe» în loc de «harfe». Sensul nu se schimbă; în eseu, citează textul pe care l-ai studiat.

Ion Barbu, pe numele adevărat Dan Barbilian, s-a născut în 1895 la Câmpulung și a murit în 1961. A fost un matematician important și a scris o poezie apropiată de geometrie. Programa de bacalaureat îl numără printre autorii canonici.

Între 2021 și 2026, subiectul al III-lea a cerut de patru ori, la profilul uman, un text poetic aparținând lui Barbu (o dată ca alternativă la Nichita Stănescu); poți alege «Joc secund», «Riga Crypto și lapona Enigel» sau altă poezie a lui studiată la clasă.