«Luceafărul» de Mihai Eminescu — text, comentariu, tema și figuri de stil (bacalaureat)

Poemul începe cu formula basmului: „A fost odată ca-n povești, / A fost ca niciodată”. Timpul este unul mitic, în afara istoriei, iar fata de împărat este unică: singurul copil al părinților și „prea frumoasă”. Două comparații o ridică deasupra lumii: „Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele”. Fecioara și luna pot fi citite ca semne a ceea ce caută ea, puritatea și lumea de sus. Încă de la început, frumusețea o desparte de ceilalți oameni.

Fata iese din umbra castelului și merge la fereastră, unde o așteaptă luceafărul. Îl privește cum răsare pe mare și cum „Pe mișcătoarele cărări / Corăbii negre duce”: valurile sunt drumuri care se mișcă. Privirea se repetă zi de zi („Îl vede azi, îl vede mâni”), până când dorința ei e gata. Și luceafărul, privind-o săptămâni la rând, se îndrăgostește: „Îi cade dragă fata”. Fereastra poate fi citită ca hotarul dintre cele două lumi, pământul fetei și cerul astrului.

Fata visează cu coatele sprijinite, iar dorul îi umple inima și sufletul. Luceafărul răspunde cu lumina lui: „Și cât de viu s-aprinde el” în fiecare seară, când ea apare la fereastra castelului. Iubirea e deocamdată doar privire și lumină. Un rând de steluțe încheie secvența; în cea următoare, Luceafărul o va urma în odaie și în vis.

În somn, fata îl cheamă pe Luceafăr. Chemarea are forma unei invocații, aproape a unui descântec: îl numește „dulce-al nopții mele Domn” și îi repetă imperativele: „Vină!”, „Cobori”, „Pătrunde”. Pleonasmul „Cobori în jos” subliniază distanța dintre cer și pământ, iar raza pe care trebuie să alunece e singurul drum dintre ele. Fata îi cere să-i lumineze casa, gândul și viața: el să coboare în lumea ei, nu ea să urce în a lui. Strofa invocației revine de încă două ori în poem, a treia oară schimbată.

Luceafărul ascultă, se aprinde mai tare și se aruncă în mare. Din cercurile apei se naște „Un mândru tânăr”, care trece ușor pragul ferestrei, cu un toiag încununat cu trestii. Portretul e al unui „tânăr Voievod / Cu păr de aur moale”, înfășurat într-un giulgiu vânăt.

Giulgiul, fața „albă ca de ceară” și oximoronul „Un mort frumos cu ochii vii” arată că vine din lumea veșniciei, care pentru om e una a morții: e frumos, dar nu e viu ca oamenii. Trestiile și apa îl leagă de mare, din care s-a născut.

Luceafărul îi spune fetei de unde vine: „Din sfera mea veniiu cu greu” (veniiu este forma veche a lui venii). Genealogia lui e cosmică: „Iar cerul este tatăl meu”, iar marea îi este mamă; ca să ajungă în cămara ei, a coborât și s-a născut din ape. El nu cere să rămână în lumea ei, ci o cheamă în lumea lui: „O vin! odorul meu nespus”, lasă-ți lumea și fii mireasa mea. Iubirea pe care o oferă îl lasă pe el neschimbat: fata ar trebui să devină ca el.

La a doua venire, Luceafărul îi promite fetei cununi de stele în păr și o lume a cerului: „Pe-a mele ceruri să răsai”. Fata îl vede acum altfel, frumos, dar ca un demon. Îl refuză din nou, iar explicația ei e făcută din senzații: iubirea lui o doare, ochii lui o dor, „Privirea ta mă arde”. La prima venire ochiul lui o îngheța, acum privirea o arde. Rece sau arzător, Luceafărul rămâne de neatins pentru un om.

Luceafărul îi arată piedica: „Cum că eu sunt nemuritor”, iar ea e muritoare. Fata spune că, deși el vorbește pe înțeles, ea nu-l poate pricepe, și pune o condiție: să coboare pe pământ și „Fii muritor ca mine”. Cererea ei e simplă, dar pentru el înseamnă să renunțe la ce este.

Luceafărul primește. E gata să-și dea nemurirea pentru o sărutare și să se nască din nou: „Da mă voiu naște din păcat”, primind „o altă lege”. Jertfa lui arată măsura iubirii: e legat de veșnicie, dar vrea să fie dezlegat.

Ultima strofă a primei părți o spune naratorul. Repetiția „Și se tot duce”, reluată după puncte de suspensie de „s-a tot dus”, arată o plecare care durează, ca într-un basm. Luceafărul se rupe din locul lui de sus (almanahul tipărește greșit «locul lin»; greșeala e îndreptată în textul de mai sus, ca în volumul din 1884, iar poemul însuși spune, la întoarcere, „În locul lui menit din ceriu”), „Perind mai multe zile”, adică stingându-se de pe cer zile în șir. Un rând de steluțe încheie prima parte, a chemărilor și a întrupărilor.

La capătul zborului, Hyperion i se adresează Creatorului, pe care îl numește „Părinte” și „Doamne”. Îl roagă să-i ceară orice preț pentru o altă soarte: să-i ia nimbul nemuririi și focul din privire, iar în schimb să primească „O oră de iubire”. Almanahul tipărește aici greșit «al nemurii nimb», cu un vers de șapte silabe în loc de opt; greșeala e îndreptată în textul de mai sus, ca în volumul din 1884. Explicația lui e o mică cosmogonie: s-a născut din haos și din repaos și vrea să se întoarcă acolo, pentru că „Mi-e sete de repaos”.

Demiurgul îl numește pentru prima oară în poem: Hyperion, cel care răsare „c-o-ntreagă lume”. Îi refuză cererea și îi arată diferența dintre cele două lumi. Oamenii sunt mulți și trecători: dacă ar pieri toți, „S-ar naște iarăși oameni”. Ei doar clădesc în vânt idealuri deșarte (a dura înseamnă aici «a clădi») și vin unii după alții ca valurile: când unele valuri își află mormântul, altele răsar în urma lor. „Ei doar au stele cu noroc”, adică destine, și prigoniri de soarte; nemuritorii nu au „nici timp nici loc” și nu cunosc moartea.

Chiasmul „Căci toți se nasc spre a muri”, continuat cu „Și mor spre a se naște”, arată ciclul vieții omenești, din care Hyperion nu poate face parte.

Demiurgul îi spune că el rămâne, oriunde ar apune, și începe să-i ofere altceva în locul morții: „Cere-mi — cuvântul meu de-ntâiu”, întreabă el, „Să-ți dau înțelepciune?”. Urmează alte trei oferte, povestite mai jos: un glas care să mute munții, puterea asupra pământului, corăbii și oștiri. În volumul din 1884, Maiorescu a scos cele trei strofe și a pus în locul celor două versuri alte două: «Tu ești din forma cea dintâi, / Ești vecinică minune.»

Sub tei, Cătălin îi vorbește fetei. Cuvintele lui seamănă cu ale Luceafărului, dar sensul lor e altul: o roagă să-l lase să-și culce capul pe sânul ei, sub privirea ei, și să-i aducă liniște. Ea e „Iubito”, iar el îi spune: „Căci ești iubirea mea de-ntâiu”. Cătălin nu promite cerul, ci o iubire pe măsura omului, plină de dulceață și de tihnă: „Revarsă liniște de veci”.

Hyperion vede de sus „Uimirea-n a lor față”: perechea se îmbrățișează, iar florile argintii ale teilor cad peste ei ca o ploaie. Natura ocrotește iubirea lor. Fata, îmbătată de amor, ridică ochii, vede luceafărul și îl cheamă din nou, dar chemarea s-a schimbat: nu mai cere casă și viață, ci noroc („Norocu-mi luminează”), iar raza trebuie să pătrundă acum în codru. Luceafărul a devenit pentru ea o stea norocoasă, nu un iubit.

Luceafărul tremură ca altă dată peste codri și peste valuri, dar „nu mai cade ca-n trecut”. Răspunsul lui închide poemul. Omul e pentru el „chip de lut”, o ființă făcută din pământ și trecătoare, iar pentru om nu contează cine îi luminează norocul. Antiteza dintre „cercul vostru strâmt” și „lumea mea” desparte definitiv cele două lumi, iar ultimul vers, citit de obicei ca o definiție a geniului, îl închide pe Hyperion în lumea lui: „Nemuritor și rece”.