«Leoaică tânără, iubirea» de Nichita Stănescu — comentariu, figuri de stil (bacalaureat)

Poezia are trei strofe inegale, de 6, 8 și 10 versuri. În prima, iubirea, numită „Leoaică tânără, iubirea”, îl pândește pe eul liric, îi sare în față și îl mușcă: îndrăgostirea este un atac neașteptat, petrecut chiar azi.

În strofa a doua, lumea se schimbă în jurul îndrăgostitului: natura devine un cerc care se strânge și se lărgește, privirea urcă spre un curcubeu, auzul ajunge până la ciocârlii. În a treia, eul liric își atinge chipul și nu îl mai recunoaște; se vede ca un deșert strălucitor pe care trece, încet, o leoaică arămie.

Eul liric este un îndrăgostit care vorbește la persoana I despre ce i s-a întâmplat chiar azi: l-a cuprins iubirea. Iubita nu apare deloc în poezie; apare doar sentimentul, întruchipat de o leoaică tânără.

Situația lirică este momentul îndrăgostirii și ce urmează imediat după el: atacul brusc, schimbarea lumii din jur, apoi schimbarea propriului trup și a propriei identități. Poezia este o confesiune despre cum iubirea transformă felul în care omul vede lumea și pe sine.

Poezia este o confesiune despre îndrăgostire, spusă prin imagini. Iubirea nu este descrisă ca stare sufletească, ci ca o leoaică: un animal viu, tânăr și puternic, care pândește, sare și mușcă. Sentimentul primește trup și mișcare, iar asta face poezia ușor de văzut cu ochii minții.

Iubirea schimbă totul: mai întâi lumea, care se rotește în jurul îndrăgostitului și se deschide spre cer, apoi chiar trupul și chipul lui, pe care mâna nu le mai recunoaște. Îndrăgostirea este un fel de a cunoaște din nou lumea și pe sine.

Poezia este una de tinerețe și de uimire, nu de suferință din dragoste: mușcătura leoaicei este începutul unei stări noi. Finalul cu leoaica arămie care trece alene peste deșertul strălucitor poate fi citit ca semn că iubirea s-a instalat în ființa eului liric, unde mai rămâne încă o vreme.

Poezia face parte din volumul «O viziune a sentimentelor», al doilea al lui Nichita Stănescu, apărut în 1964. Cronicile literare din acel an au citat-o și au lăudat-o: Ov. S. Crohmălniceanu în «Gazeta literară» și Marin Sorescu în «Luceafărul»; în 1965 a citat-o și Victor Felea în «Steaua».

Pagina de față numără versurile după manualul de clasa a XII-a coordonat de Eugen Negrici (2007), publicat pe manuale.edu.ro; volumul din 1964 nu l-am găsit într-o scanare publicată legal. Cuvintele din manual sunt, în afară de mici diferențe de grafie și de punctuație, aceleași cu cele citate de cronicile din 1964–1965, inclusiv forma «mi-a sărit» din versul 2. Dacă în textul tău apare «mi-ai sărit», diferența ține de ediție; citează textul pe care l-ai studiat. Manualul are două greșeli de tipar, «tânară» în primul vers și «ciorcârlii» în versul 14; noi scriem «tânără» și «ciocârlii».

Volumul aparține primei etape a poeziei lui Stănescu, cea a iubirii și a bucuriei de a trăi, în care sentimentele primesc trup și mișcare. Este etapa în care neomodernismul anilor 1960 readuce în poezie metafora și imaginea, după poezia propagandistică a anilor 1950.

Nichita Stănescu (1933–1983) este socotit liderul neomodernismului românesc, al generației care a debutat în anii 1960. A debutat în volum cu «Sensul iubirii» (1960); «O viziune a sentimentelor» (1964) a fost a doua lui carte, urmată de «Dreptul la timp» (1965), «11 elegii» (1966) și «În dulcele stil clasic» (1970).

Programa de bacalaureat îl numără printre autorii canonici; la profilul uman, CNCE l-a numit în subiectul al III-lea din 2023 (sesiunea specială) și din august 2024.