«Istoria ieroglifică» de Dimitrie Cantemir — rezumat pe părți, alegoria, personajele și stilul (bacalaureat)

După o prefață către cititor, romanul se deschide cu o adunare mare: Leul, stăpânul dobitoacelor, și Vulturul, stăpânul păsărilor, își cheamă supușii la sfat. Cantemir descrie zgomotul ștafetelor într-o frază lungă, ritmată: „De alergăturile iuților olacari și de tropotele picioarelor a neobosiților alergători toată pulberea de pre toată calea în cer se rădica”. Vidra, adică domnul Constantin Duca, este mazilită și își susține cauza într-un discurs după regulile retoricii.

Corbul, adică Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești, își impune candidatul, pe Mihalachi Racoviță. Fiindcă Racoviță nu are, în ochii lui, nici învățătură, nici merite, Cantemir îl face o făptură amestecată, Strutocămila, iar portretul Cămilei este o caricatură: „poate fi că categoriile loghicăi n-au citit și în cărțile științii nu s-au zăbăvit”. Și ceilalți vorbitori primesc portrete scurte și usturătoare, ca dascălul Ieremia Cacavela, care vorbește mult fără să știe ce spune.

Partea a doua continuă sfatul și aduce nunta Cămilei cu Helge, fiica Guziului orb, adică a lui Dediul («Scara» o numește doar «fata Dedului»; numele Ana îl dă Iorga). Scena este o parodie de nuntă țărănească, cu insecte ca lăutari și cu un cântec în versuri cântat de broaște. Tot aici moare, în pribegie, Ursul, adică vornicul Vasile Costachi, unul dintre boierii fugiți din Moldova.

Boierii fugari pornesc spre Adrianopol, numit în roman Cetatea Deltii, unde se hotăra atunci domnia. Acolo jură să apere interesele lui Racoviță și aleg singura cale care funcționează la Poartă: cumpărarea dregătorilor turci. Romanul arată Împărăția otomană ca pe un loc în care totul se vinde, cu o capiște a zeiței Pleonexia, adică a lăcomiei.

În această parte, Cantemir intercalează alegoria Camilopardalului, adică a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, fost mare dragoman al Porții. Ea cuprinde una dintre cele mai frumoase descrieri ale cărții, o scenă pastorală turnată în metal pe temelia capiștii Pleonexiei, cu ciobani care dorm rezemați în cârlige, câini care visează lupul și un lup care fuge cu mielul în gură. Prin ea, după Iorga, autorul arată cum a învățat tânărul Mavrocordat meșteșugul Porții. Mavrocordat primește apoi o pensie de la partizanii lui Racoviță, iar Strutocămila este numită domn.

Strutocămila pleacă în Moldova, dar nu face decât ce vor boierii care au adus-o, mai ales Cupăreștii, adică familia Ruset. Copleșit de treburi, domnul nu mai scoate decât niște litere fără șir, pe care Lupul le tălmăcește ca pe niște vaiete: rău, ah, capul, oh, vai. În partea a XI-a, Cantemir arată că literele acestea alcătuiesc numele Racova, adică al lui Racoviță. Dobitoacele și păsările încheie apoi legături scrise, ca niște tratate, prin care se jură să rămână unite și să-și urmărească dușmanii.

Dușmanii declarați ai acestei alianțe sunt cei doi fii ai lui Constantin Cantemir: Filul, adică Antioh, și Inorogul, adică Dimitrie. Corbul poruncește ca Inorogul să fie vânat. Acesta se retrage într-un loc greu de atins, pe un munte foarte înalt, unde nimeni nu poate ajunge la el. Vânătorii, neputincioși, se gândesc la o cursă: Hameleonul, adică Scarlatachi Ruset, se oferă să-i ducă Inorogului o scrisoare, iar acesta primește să coboare singur la o întâlnire la marginea apei.

Șoimul, adică Toma Cantacuzino, trimisul Corbului la Poartă, se întâlnește cu Inorogul la marginea apei (Iorga așază locul pe malul Bosforului). Ca să explice de unde vine dușmănia, Inorogul îi povestește istoria familiei sale: tatăl lui, ajuns domn prin merite, a domnit atât de bine încât „În vreamea stăpânirii lui nici ochiul nepriiatinului s-au veselit”. După moartea lui, Corbul a sprijinit alți pretendenți, iar frații Cantemir au trăit în prigoană.

În partea a șaptea, Hameleonul, maestru al minciunii și al prefăcătoriei, care pusese deja la cale cursa, are în noaptea întâlnirii un vis pe care și-l tălmăcește singur ca semn de izbândă. Tâlcuirea iese greșită: Inorogul se întoarce nevătămat. Iorga observă că dușmănia lui avea și o pricină personală.

După o a doua întâlnire cu Șoimul, Inorogul este prins de Crocodili, adică de bostangii, poliția sultanului, și închis. Pentru libertatea lui se cer bani, dar fratele cel mare, Filul, refuză să plătească: „O mie de ani la opreală de ar fi”, răspunde el, nu ar găsi nici un dram din prețul cerut. Corbul încearcă să-l izoleze pe Inorog, promițându-i lui Antioh domnia dacă se leapădă de fratele lui.

Prieteni mai buni decât fratele îl scot pe Inorog din încurcătură. El se adăpostește în palatul ambasadorului Franței, Fériol, la Galata, care refuză să-l predea. Șoimul este rechemat, iar Corbul crede mai mult pârile partizanilor Strutocămilei decât rapoartele propriului trimis.

Șoimul ține înaintea Corbului o lungă apărare, în care reia istoria intrigilor din alt unghi, iar Bâtlanul, chemat de Corb, îi întărește spusele și dă în vileag minciunile Hameleonului. În partea a unsprezecea, la Poartă vine un mare vizir prietenos cu frații Cantemir, și situația se întoarce. Scrisorile Pardosului către Râs, ajunse în mâna Inorogului, dau în vileag planurile Cupăreștilor.

Corbul începe să caute împăcarea. Strutocămila este mazilită, iar Filul devine domn al Moldovei. Camilopardalul, adică Mavrocordat, mijlocește pacea dintre Corb și Inorog. În partea a douăsprezecea, trimisul Corbului, Biholul, primește condițiile: păsările nu se vor mai amesteca în monarhia dobitoacelor, adică Țara Românească în treburile Moldovei, iar Corbul îi va da Inorogului în fiecare an o sumă de bani și o parte din moșiile Corbului de dinainte. Pacea este jurată, iar Cantemir încheie ironic: Corbul, care voia să stăpânească două monarhii, ajunge să plătească în fiecare an celui mai mic rival al lui. Aici se oprește povestirea, urmată de cuvântul de încheiere către cititor și de «Scară».