«Dorința» de Mihai Eminescu — text, comentariu, figuri de stil (bacalaureat)

Incipitul este o invitație, la imperativ: „Vino-n codru la izvorul”. Locul întâlnirii este descris de la început: un izvor care „tremură pe prund”, o prispă de brazde ascunsă de crengi aplecate. Natura pare o casă: prispa este a pădurii, nu a oamenilor.

Crengile „plecate” ascund locul; poți citi aici o natură care ocrotește întâlnirea și o ferește de lume. Iubirea are nevoie de un spațiu tainic, iar codrul i-l oferă.

Strofa a doua trece la conjunctiv: „Și în brațele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi”. Eul liric își imaginează venirea iubitei ca pe o mișcare repede, plină de elan.

Gestul următor este mai încet și mai tandru: el îi desprinde vălul din creștet și i-l ridică de pe obraz. Vălul ascunde chipul iubitei; ridicarea lui este un gest de apropiere și de descoperire.

Strofa a treia trece la viitor: „Pe genunchii mei ședea-vei / Vom fi singuri-singurei”. Repetiția cu diminutiv („singuri-singurei”) spune că cei doi vor fi cu totul singuri, într-o intimitate deplină.

Florile de tei care îi vor cădea în păr sunt „înfiorate”, ca și cum ar simți emoția îndrăgostiților. Teiul apare aici pentru prima dată și va reveni în ultima strofă.

Strofa a patra este singurul portret al iubitei: „Fruntea albă-n părul galbăn” (revista tipărește «galbĕn», o formă veche, regională, a cuvântului; volumul din 1884 și edițiile de azi au «galben»). Albul frunții și auriul părului dau imaginea unei frumuseți luminoase.

Iubita își va culca fruntea pe brațul lui, lăsând buzele „pradă gurei mele”. Sărutul este spus cu delicatețe, iar punctele de suspensie de la sfârșitul strofei lasă restul nespus.

Strofa a cincea extinde fericirea: „Vom visa un vis ferice”. Natura participă la vis: „Singuratece izvoare” și adierea vântului îi vor îngâna, adică îi vor însoți cu un cântec încet.

Forma „Îngâna-ne-vor”, cu auxiliarul pus după verb, dă versului un ton vechi. Imaginile auditive sunt line, pe măsura liniștii celor doi îndrăgostiți.

Ultima strofă închide visul cu imaginea somnului. Îndrăgostiții adorm în armonia codrului, iar codrul este „bătut de gânduri”: natura însăși pare să gândească și să viseze odată cu ei.

Florile de tei cad peste cei doi „rânduri-rânduri”, ca o ploaie fără sfârșit. Repetiția prelungește clipa. Spre deosebire de «Lacul», tipărită chiar înaintea ei, «Dorința» se încheie în plin vis: nimic nu o întrerupe.