«Floare albastră» de Mihai Eminescu — text, comentariu, figuri de stil (bacalaureat)

Poezia începe brusc, cu un reproș: „Iar te-ai cufundat în stele / Și în nori și-n ceruri nalte?”. Adverbul „Iar” arată că nu e prima dată: poetul se retrage mereu în lumea gândului. Fata enumeră ce îl atrage, de la înălțimile cerului la trecutul omenirii: „râuri în soare”, „câmpiile Asire”, „întunecata mare”, „Piramidele-nvechite”. Sunt imagini ale cosmosului, ale istoriei și ale culturii, adică ale cunoașterii.

Fata nu-i cere să renunțe la toate acestea; îi cere doar să nu o uite. Strofa a treia se încheie cu sfatul ei, care cuprinde ideea poeziei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”. Pentru ea, fericirea este aproape, în iubire, nu în spațiile infinite ale gândirii.

Strofa a patra este singura în care poetul vorbește între cele două chemări ale fetei. Numele de alint „mititica” și gestul tandru („Dulce netezindu-mi părul”) arată iubirea ei. Poetul recunoaște, privind înapoi: „Ah! ea spuse adevărul”. Atunci însă nu i-a dat dreptate: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

Râsul are două fețe: e îngăduința omului superior față de vorbele unei copile, dar și greșeala pe care el o va înțelege abia la sfârșit.

A doua chemare a fetei aduce o altă lume, cea concretă, a naturii: „Hai în codrul cu verdeață”. Peisajul este romantic și puțin sălbatic: izvoarele „plâng în vale”, stânca „stă să se prăvale” în prăpastie.

Apoi locul devine ocrotitor: un luminiș („ochi de pădure”), cerul senin, trestia, frunzele de mur. Spre deosebire de stelele și piramidele din prima secvență, aceasta este o lume apropiată, care poate fi atinsă. Verbele sunt la viitor („Vom ședea în foi de mure.”): fata nu povestește o întâmplare, ci își imaginează o idilă.

În aceste trei strofe, iubirea devine un joc copilăresc și senzual totodată. Fata își imaginează că poetul îi va spune „povești / Și minciuni”, iar ea va ghici, „pe-un fir de romoniță”, dacă e iubită. Portretul ei este luminos: „Voi fi roșie ca mărul”, iar părul de aur îi va astupa gura iubitului.

Sărutarea va fi tainică, ascunsă „sub pălărie”, și nimeni nu va ști de ea. Replica „Ș-apoi cine treabă are!” arată naturalețea și îndrăzneala fetei. Limbajul este cel al vorbirii populare: „mi-i spune”, „mi-oi desface”, „nime”, diminutivul „guriță”.

Idila se mută în noapte. Luna, motiv romantic, apare printre crengi, iar cei doi coboară spre sat, ținându-se de subsuoară și de după gât. Sărutările de pe drum sunt „Dulci ca florile ascunse”: comparația leagă din nou iubirea de natură.

La poarta casei, iubita încheie visul cu o întrebare plină de încredere: „Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”. Între versurile 17 și 48, tot ce s-a spus a fost proiectul ei: o iubire simplă, fără griji, în mijlocul firii.

Vocea poetului revine. Întâlnirea se încheie repede, cu o ultimă sărutare: „Înc-o gură — și dispare”. Punctele de suspensie lasă loc tăcerii, iar poetul rămâne nemișcat: „Ca un stâlp eu stam în lună!”. Comparația arată uimirea lui, dar și neputința de a o urma.

Exclamațiile „Ce frumoasă, ce nebună” arată admirația pentru o fată liberă, spontană. Abia acum poetul o numește „albastra-mi dulce floare”: iubita devine floarea albastră, simbolul idealului.

Rândul de puncte dinaintea ultimei strofe marchează trecerea timpului. Verbele sunt acum la perfectul compus: „Și te-ai dus”, iubirea „a murit”. Repetiția „Floare-albastră! floare-albastră!” este o chemare fără răspuns.

Ultimul vers, „Totuși este trist în lume.”, rezumă poezia. Adverbul „Totuși” lasă neexprimată o concesie, pe care o putem citi așa: deși poetul a avut în preajmă fericirea, lumea rămâne tristă, pentru că el n-a știut să o păstreze. Idila se încheie în elegie.