«Mai am un singur dor» de Mihai Eminescu — text, comentariu, figuri de stil (bacalaureat)

Incipitul numește tema: „Mai am un singur dor”. Adverbul „mai” arată că celelalte dorințe s-au stins și că a rămas una singură, ultima, ca la sfârșitul vieții. Cuvântul „dor” înseamnă aici o dorință puternică.

Dorința este să moară: „Să mă lăsați să mor / La margina mării”. Locul și timpul sunt alese cu grijă: seara, sfârșitul zilei, și țărmul, sfârșitul uscatului. Liniștea serii și marginea mării pot fi citite ca un prag între viață și moarte. În volumul din 1884 apar formele „sării” (de la forma populară «sară») și „margina”; textul obișnuit azi are «serii» și «marginea».

Moartea este numită „somnul lin”: o odihnă liniștită, nu o spaimă. În jurul acestui somn, poetul așază un peisaj larg, cu trei elemente ale naturii eminesciene: codrul, apa și cerul („Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin”). Mormântul visat este deschis spre cosmos.

Urmează refuzul fastului: „Nu-mi trebuie flamuri, / Nu voi sicriu bogat”. Steagurile și sicriul scump țin de o înmormântare a oamenilor, cu podoabe și ceremonie. În locul lor, poetul cere ceva simplu și viu: „Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri.” Sicriul devine pat, ca să fie potrivit pentru somn, iar ramurile tinere arată că natura continuă să trăiască.

A doua strofă începe cu o rugăminte neobișnuită: „Și nime-n urma mea / Nu-mi plângă la creștet”. Expresia „la creștet” înseamnă aici la căpătâi, acolo unde stau, de obicei, cei care îl jelesc pe mort. Poetul nu vrea lacrimile oamenilor.

În locul lor vine glasul naturii: „Doar toamna glas să dea / Frunzișului veșted.” Toamna este personificată: ea face să foșnească frunzele veștede, iar foșnetul lor devine bocetul potrivit pentru un om care se întoarce în natură. Anotimpul declinului se potrivește cu tema morții.

Strofa se umple de sunete și de mișcare. Izvoarele cad „cu zgomot” și fără oprire („Izvoarele-ntr-una”); luna alunecă printre brazi („Alunece luna / Prin vârfuri lungi de brad”); sunetul talangii, clopotul de la gâtul vitelor, se amestecă cu vântul rece al serii. Imaginile auditive și vizuale se împletesc într-un tablou nocturn al naturii.

Verbele „Alunece” și „Pătrunză” sunt la conjunctiv, fără „să”: ele exprimă tot dorințe, ca într-o rugăciune. Strofa se încheie cu teiul, un copac care revine des în poezia lui Eminescu: „Deasupră-mi teiul sfânt / Să-și scuture creanga.” Epitetul „sfânt” face din tei un ocrotitor al mormântului, iar creanga lui, scuturată deasupra poetului în toamnă, ține locul podoabelor pe care acesta le refuză.

Ultima strofă privește dincolo de moarte, în verbe la viitor, aici în forma populară („n-oi”, „M-or”, „O să”): „Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte”. Viața a fost o pribegie, o rătăcire fără loc; moartea îi aduce, în sfârșit, un loc al lui.

Imaginea „M-or troieni cu drag / Aduceri aminte” este o metaforă: amintirile îl vor acoperi ca zăpada adunată de vânt, încet și cu dragoste. Apoi apar luceferii, stelele care răsar seara din umbra brazilor: „Fiindu-mi prietini, / O să-mi zâmbească iar.” Poetul nu rămâne singur în natură: stelele îi sunt prieteni, iar cosmosul îl primește.

Marea, prezentă de la început, revine la sfârșit: „Va geme de patemi / Al mării aspru cânt”. Ea este personificată: geme, cântă, are patimi. Natura își continuă viața ei zbuciumată, iar punctele de suspensie lasă cântecul să se prelungească.

Conjuncția „ci” deschide antiteza finală: „Ci eu voi fi pământ / În singurătate-mi.” Poetul nu mai este atins de patimi; s-a întors în pământ, liniștit, singur. Singurătatea nu mai este aici o suferință, ci starea împăcată a celui care s-a contopit cu natura.