«Sara pe deal» de Mihai Eminescu — text, comentariu, figuri de stil (bacalaureat)

Incipitul fixează timpul și locul, ca și titlul: „Sara pe deal”. Primul sunet este al buciumului, care „sună cu jale”: epitetul dă serii o notă de melancolie. Turmele urcă dealul, stelele scapără pe drum, apele izvorăsc în fântâni. Tabloul este plin de mișcare, deși lumina zilei se stinge. Edițiile de azi au aici «stele le scapără-n cale», adică stelele le luminează turmelor drumul; revista din 1885 are „stelele scapără-n cale”.

Ultimul vers al strofei schimbă planul: „Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.” Natura și iubirea stau alături de la început. Salcâmul devine locul întâlnirii și va reveni în ultimele două strofe.

A doua strofă ridică privirea spre cer. Luna „trece-așa sfântă și clară”: epitetele dublate o fac aproape sacră. Între imaginile cerului apare din nou iubita: „Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”. Ea privește printre frunze, așteptând.

Stelele care „nasc umezi pe bolta senină” sunt imaginea nopții care începe. Ultimul vers spune starea iubitei, așa cum o vede el: „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.” Construcția simetrică (pieptul și dorul, fruntea și gândurile) leagă sentimentul de gând.

Strofa a treia este cea mai apropiată de un pastel. Norii curg, iar razele (așa putem citi versul) despică șirurile lor; casele își ridică streșinile vechi în lumina lunii; cumpăna fântânii scârție în vânt; valea este în fum, iar fluierele ciobanilor se aud de la stână.

Imaginile sunt vizuale și auditive deodată. Personificările („Streșine vechi casele-n lună ridică”, „fluiere murmură-n stână”) fac din sat o lume vie, liniștită și ocrotitoare. Iubita nu apare în această strofă; satul parcă pregătește întâlnirea.

Seara aduce viața satului: oamenii osteniți se întorc de la câmp cu coasa în spinare, toaca „răsună mai tare”, iar clopotul vechi umple seara cu glasul lui. Sunetele vin de la biserică și marchează sfârșitul zilei de muncă.

Ultimul vers trece din nou la eul liric: „Sufletul meu arde-n iubire ca para.” Metafora focului și comparația cu para (flacăra) spun intensitatea iubirii, în contrast cu oboseala oamenilor și cu liniștea satului care se pregătește de somn.

Strofa a cincea schimbă timpul. Repetiția „Ah! în curând” arată nerăbdarea: satul va amuți, iar pasul îndrăgostitului se va grăbi spre iubită. Verbele au sens de viitor: „sta-vom”, „spune-ți-voi”.

Întâlnirea nu are loc în poezie; este visul îndrăgostitului. El își imaginează o noapte întreagă sub salcâm și o mărturisire fără sfârșit: „Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă!”

Ultima strofă duce visul până la capăt. Îndrăgostiții își vor sprijini capetele unul de altul și vor adormi zâmbind sub salcâm. Ingambamentul „sub înaltul / Vechiul salcâm” trece fraza peste capătul versului, ca și cum somnul ar continua dincolo de el.

Poezia se încheie cu o interogație retorică: „Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viața lui toată?” Noaptea de iubire valorează cât o viață întreagă. Finalul este fericit, dar rămâne un vis: totul se petrece la viitor.