«În contra direcției de astăzi în cultura română» de Titu Maiorescu — rezumat, idei, forme fără fond (bacalaureat)

Studiul începe cu o explicație. «Convorbirile literare» publicaseră mai multe critici: despre poezia de salon și cea populară, despre etimologismul lui Cipariu, despre «Lepturariul» lui Pumnul, despre școala lui Bărnuțiu și despre limba română din jurnalele din Austria. Răspunsurile primite fuseseră pline de atacuri personale, de aceea criticul le trecuse sub tăcere: o discuție de idei nu are de-a face cu persoana scriitorului.

Face o excepție pentru «Transilvania», organul Asociațiunii transilvane pentru literatura și cultura poporului român, redactată de Bariț. Revista se alăturase revistei «Familia» din Pesta, după care greșelile de limbă criticate erau doar «bagatele», și citase proverbul «satul arde, baba se piaptănă». Maiorescu răspunde cu ironie: ar înțelege scuza la o foaie politică, dar nu la o foaie literară, care răspunde că e o «pieptenare de babă» „dacă în anul 1868 îi cerem gramatică, stil și ortografie”.

Întrebarea lui devine punctul de plecare al întregului studiu: dacă o revistă literară se declară incapabilă de gramatică și stil, de ce mai apare și ce folos crede că aduce? Răspunsul, spune criticul, este atât de trist încât trebuie căutate „împrejurările ușurătoare” care o explică. Așa trece de la un caz la întreaga cultură română a vremii.

Explicația este că «Transilvania» și multe alte foi trăiesc într-o atmosferă stricată și se inspiră din ideile majorității «inteligențelor și anteluptătorilor» români, adică ale celor care se cred conducătorii națiunii. Aici apare teza: viciul radical al acestor foi și al întregii direcții a culturii este neadevărul.

Maiorescu îl enumeră ca într-o litanie, cu repetiția cuvântului: „neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”. Prin neadevăr nu înțelege doar minciuna, ci distanța dintre ce pretinde o instituție că este și ce este ea de fapt. Toate celelalte pagini dovedesc această teză.

Criticul face un scurt istoric. Până la începutul secolului al XIX-lea, societatea română fusese cufundată în „barbaria orientală”. Pe la 1820 se trezește, atinsă de ideile Revoluției franceze, iar tinerii pleacă la studii în Franța și Germania. Problema este felul în care au privit cultura de acolo: s-au oprit la efecte, nu la cauze, „văzură numai formele de deasupra ale civilizațiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci”, care le-au produs.

De aceea s-au întors acasă „cu hotărârea de a imita și a reproduce aparențele culturei apusene”, convinși că vor avea îndată literatură, știință, artă și libertate într-un stat modern. Iluzia s-a repetat atât de des încât a devenit o direcție a întregii societăți, a tinerilor și a bătrânilor. Ironic, Maiorescu arată că, întrebat despre literatură, știință, artă sau libertate, un astfel de om îți arată tipografii, academii, muzee, pinacoteci și textul Constituției.

Motivul adânc nu a fost prețuirea culturii apusene, ci vanitatea: „Mobilul propriu nu a putut fi decât vanitatea descendenților lui Traian”, dorința de a le arăta străinilor că suntem egalii lor. Mai grav decât lipsa fondului este că publicul nici nu simte nevoia lui și crede că a făcut ceva când a tradus sau a imitat o formă. Criticul o numește „rătăcire totală a judecăței” și cere ca ea să fie denunțată peste tot.

Maiorescu dă trei exemple, toate legate de dorința de a dovedi latinitatea românilor. În 1812, Petru Maior scrie istoria despre începutul românilor în Dacia și susține că dacii au fost exterminați cu totul de romani, pentru ca românii să pară romani puri. Pentru aceasta, spune criticul, dă o interpretare forțată unor pasaje din doi autori vechi, Eutropius și Iulian. Concluzia criticului este că demonstrarea romanității începe cu o falsificare a istoriei.

În 1825, Lexiconul de la Buda derivă cuvinte românești din latină cu orice preț, ca limba să pară cât mai pură: «găsesc» din «consecuor», «ceas» din «caedo». Aici primul pas este o falsificare a etimologiei. În 1840, «Tentamen criticum», scris în latinește, le arată străinilor o limbă inventată, pe care poporul nu a vorbit-o niciodată. Gramatica începe, așadar, cu o falsificare a filologiei.

Criticul precizează că nu greșeala acestor cărți îl întristează, căci ea se explică prin vremea lor, ci lauda cu care sunt primite și astăzi, ca și cum ar fi știință adevărată. Nu poți construi o națiune pe minciună: „zidirea naționalității române nu se poate așeza pe un fundament, în mijlocul căruia zace neadevărul”. Latinitatea limbii a fost dovedită, spune el, de filologi străini, pe care îi numește (Dietz, Raynouard, Fuchs, Miclosich, Max Müller), prin legile științei, nu prin iluzii.

Pe drumul deschis de aceste cărți, cultura română a imitat și a falsificat toate formele civilizației moderne. Maiorescu construiește aici pasajul cel mai cunoscut, o enumerare făcută din aceeași frază reluată: „Înainte de a avea partid politic, care să simță trebuința unui organ, și public iubitor de știință, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice și reviste literare”. Urmează școlile fără învățători, universitățile fără profesori capabili, ateneele și asociațiile de cultură, Societatea Academică fără activitate științifică, conservatorul fără muzicieni, școala de arte frumoase fără pictori și teatrul național fără piese de valoare.

Bilanțul este o antiteză între aparență și realitate. În aparență, românii au aproape toată civilizația occidentală: politică, știință, jurnale, academii, școli, literatură, muzee, teatru și chiar o constituție. „Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”, așa că cultura claselor de sus este nulă, iar prăpastia dintre ele și popor crește de la o zi la alta.

Partea se încheie cu imaginea țăranului: „Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința”. Din sudoarea lui se plătește susținerea „edificiului fictiv” numit cultură română, iar el nu primește în schimb nicio operă care să-i înalțe sufletul. Criticul avertizează că situația nu mai poate dura: „Ca să mai trăim în modul acesta, este cu neputință”. Cultura apuseană ajunge acum oricum în țară și va da la iveală caricatura «civilizațiunii» românești.

Maiorescu întreabă dacă mai este timp pentru o reacție a tinerimii, care să pună fondul adevărat acolo unde există doar pretenții. Răspunde prudent: poate soarta va da timp pentru această regenerare, iar datoria fiecărui om inteligent este să lupte până la capăt.

Primul adevăr privește mediocritatea. Greșeala de evitat este încurajarea ei blândă: orice poezie slabă sau discurs gol este lăudat sub cuvânt că «tot este ceva». Așa, domnul X devine poet mare, domnul Y jurnalist eminent, domnul Z bărbat de stat european, iar poezia, presa și politica merg tot mai rău. Mediocritățile trebuie descurajate, cu atât mai mult cu cât poporul este mai puțin cultivat, pentru că ce are valoare nu are nevoie de indulgență.

Al doilea adevăr, cel mai important, este teza formelor fără fond: „Forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură”. De aici urmează seria de comparații: este mai bine să nu faci deloc o școală, o pinacotecă, o asociație sau o academie decât să le faci fără conținutul care le dă rațiunea de a fi. Argumentul este că instituția goală compromite ideea: în timp ce o academie există fără știință, „formele se discreditează cu totul în opinia publică și întârzie chiar fondul”, care s-ar rușina apoi să se îmbrace în ele.

Criticul revine la «Transilvania». Acum purtarea ei se explică ușor: revista e cuprinsă de „amețeala formelor deșerte”. Crede că literatura înaintează când se înmulțesc paginile tipărite, că procesele-verbale semnate de un președinte și un secretar sunt fapte de cultură și că discursurile solemne ale adunărilor sunt știință. De aceea se miră că i se cer limbă bună, ortografie și gramatică și declară că nu are timp de «bagatele».

Maiorescu spune că înțelege această purtare, dar tocmai de aceea tinerii au datoria să condamne și să părăsească pentru totdeauna direcția «anteluptătorilor» națiunii. Ultima frază dă argumentului o miză istorică: un popor poate trăi fără cultură, cu speranța că ea va veni, dar nu poate trăi cu o cultură falsă. Dacă stăruie în ea, confirmă legea istoriei, după care „în lupta între civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă, se nimicește națiunea, dar niciodată adevărul”.