«Moara cu noroc» de Ioan Slavici — rezumat pe capitole, personaje, eseu (bacalaureat)

Nuvela începe direct cu vorbele bătrânei, mama Anei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.” Ghiță și Ana vor să-și lase coliba și să ia cârciuma de la Moara cu noroc. Bătrâna nu înțelege nemulțumirea celor tineri, se teme că, alergând la bătrânețe după un noroc nou, va pierde norocul de care a avut parte până atunci, și o socotește pe Ana prea tânără și prea blândă ca să fie cârciumăriță.

Totuși, nu vrea să hotărască în locul lor și le spune că, dacă pleacă, merge și ea cu ei, cu toată inima. Ghiță curmă vorba: ori rămân și el cârpește mai departe cizmele oamenilor, ori se duc. Pleacă să vorbească cu arendașul, iar de la Sfântul Gheorghe cârciuma e a lor. Bătrâna încheie cu o urare: „gând bun să ne dea Dumnezeu”. Capitolul e doar dialog: nu știm încă unde suntem și cine sunt oamenii, aflăm numai ce gândesc.

Naratorul descrie locul. De la Ineu, drumul de țară trece printre păduri și peste țarini; după un ceas și jumătate urci un pripor, cobori iar în vale și trebuie să faci popas, fiindcă mai departe locurile sunt rele: „Aici în vale e Moara cu noroc.” Drumeții se opresc aici venind din locurile rele sau mergând spre ele. Moara a încetat demult să macine și a devenit cârciumă; arendașul a zidit una nouă, la câteva sute de pași, iar moara a rămas părăsită, cu lopețile rupte. În fața ei stau cinci cruci, două de piatră și trei de stejar.

De când au venit noul cârciumar, nevasta lui tânără și soacra bătrână, locul pare binecuvântat: drumeții nu mai spun că se opresc la moară, ci „la Ghiță”. „Iară pentru Ghiță cârciuma era cu noroc.” Patru zile pe săptămână cârciuma e plină și toți plătesc cinstit. Sâmbătă seara numără banii: Ghiță o privește pe Ana, Ana pe el, amândoi pe cei doi copii, iar bătrâna pe toți patru. Duminica, bătrâna pleacă la biserică, cu inima grea că îi lasă singuri în pustietate.

Peisajul e întins și frumos: sălciile de-a lungul râulețului, pădurile de stejar, un trunchi pe jumătate ars, unde se odihnesc corbii, turnul bisericii din Fundureni, muntele Bihorului în depărtare. Ana e tânără, frumoasă, „fragedă și subțirică”, iar Ghiță, înalt și spătos. Numai noaptea, când vântul zgâlțâie moara părăsită, locul îi pare lui Ghiță străin și pustiu, și atunci o caută prin întuneric pe Ana, ca să vadă dacă s-a descoperit prin somn.

Luncile sunt pline de turme de porci, iar peste păstori stă sămădăul, „porcar și el, dar om cu stare”, care răspunde de pagube și pe care îl tem toți. Într-o zi de luni, trei porcari vin într-o căruță ușoară, beau fiecare cât trei inși și pleacă fără să plătească. Ghiță îi lasă să plece, spune că s-a înțeles el cu ei și se ferește ca nevasta să nu-i vadă fața.

Puțin după ei sosește Lică Sămădăul, bărbat de vreo treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv, cu ochi mici și verzi, îmbrăcat în cămașă albă, cu pieptar cu bumbi de argint și cu un bici cu coada de os împodobită cu ținte de aur. Întreabă dacă ungurul care ținea cârciuma a murit și dacă au trecut pe acolo trei oameni. Ghiță se face că nu știe, dar bătrâna spune repede că trei porcari au băut și n-au plătit; Lică răspunde că vor fi știut că vine el să plătească pentru ei.

Rămași singuri, Lică i se prezintă: umblă ziua pe drum, stă de vorbă cu domnii, răspunde de douăzeci și trei de turme și nimeni nu îndrăznește să fure de la el. Îi cere un singur lucru: „Eu voiesc să știu totdeauna, cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc, ca nimeni afară de mine să nu știe.” Bătrâna îl găsește om de treabă, Ana îl vede „fioros la față”, iar Ghiță, care a simțit amenințarea, își ascunde neliniștea.

A doua zi, Ghiță le explică femeilor că un cârciumar nu trebuie să spună cine trece pe drum. Apoi se duce la Arad, cumpără două pistoale, își ia o a doua slugă, pe Marți, un ungur înalt, și aduce de la Fundureni doi câini pe care îi asmute pe porci și de care se bucură. Ana nu-i poate suferi și simte că bărbatul ei s-a schimbat: e ursuz, se aprinde din nimic, râde cu hohot și, când se joacă cu ea, îi lasă urme vinete pe brațe.

Toamna, o turmă a lui Lică se oprește la cârciumă; un boitar spune că sămădăul plătește mâncarea porcarilor cu cinci grăsuni. În fața drumeților, Ghiță refuză, ca să nu pară om al lui Lică, deși bătrâna îl sfătuiește să primească. Când turmele se termină, i se face poftă de grăsuni, dar porcarii nu mai știu de nimic, iar Lică trece fără să descalece. Ghiță înțelege că la Moara cu noroc nu poate sta nimeni fără voia lui Lică. Vrea totuși să rămână: „Trei ani, numai trei ani să pot sta aici”, își zice, și ar putea să lucreze cu zece calfe. „Ghiță întâia oară în viața lui ar fi voit să n-aibă nevastă și copii, pentru ca să poată zice: Prea puțin îmi pasă!”

Seara își bate sluga fără motiv și se răstește la Ana. Duminică, în timp ce bătrâna e la biserică, se joacă cu copiii, dar câinii latră spre deal și el se uită neliniștit în toate părțile. O întreabă pe Ana dacă n-ar fi bine să plece de acolo la Sfântul Dumitru: „Am o nenorocire: pierd ziua de astăzi pentru cea de mâne.” Nu se poate hotărî, îi e rușine de soacră și o jignește pe Ana, spunându-i că e bună și blândă, dar ușoară la minte. Ana îi răspunde că el le fierbe pe toate în sine și nu-i spune nimic.

În aceeași duminică, Lică și doi oameni ai lui vin pe albia râulețului, ascunși de sălcii, și îmblânzesc câinii. Ana înțelege primejdia și îi spune lui Ghiță să-l trimită pe Lae, sluga, pe vale în sus, ca și cum ar avea o înțelegere cu preotul din Fundureni: așa se va ști unde sunt. „Nu mă înțelegi tu, acum, când eu încep a te înțelege pe tine!?”, îi spune ea.

În cârciumă, Lică îi dă lui Ghiță semnele turmelor sale, bucăți de piele în care e tăiat semnul pus la urechea porcilor din fiecare turmă: când trec porci pe drum, Ghiță să se uite la semne, să țină minte cine îi mână și să tacă. Ghiță îi răspunde că o învoială făcută cu sila nu e învoială, iar Lică îl amenință: „Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu Noroc”. Apoi îi cere cheile și ia cu împrumut, cum spune el, banii strânși.

Batjocorit, Ghiță îl apucă de brațe: „Mi-ai luat liniștea sufletului și mi-ai stricat viața”, îi spune, dar „Să-ți fie frică de mine!” Când Lică poruncește să fie adusă nevasta în casă, Ghiță îl aruncă pe Răuț în mijlocul odăii și îi spune că sluga s-a dus la preot. Lică pierde partida și înțelege că Ghiță e un om pe care nu-l poate ține doar cu frica. Ghiță îi propune o înțelegere de prieteni, cu o condiție: lumea să-l creadă om cinstit. „Pe vrăjmașul, pe care nu-l poate birui, tot omul cu minte și-l face tovarăș”, spune el. Își dau mâna, dar Lică pleacă și cu banii.

Lică vine des la cârciumă. Ghiță îi spune Anei că n-are nimic cu el, iar Ana îl avertizează: „Lică e om rău și om primejdios: asta se vede; din ochii lui, din rânjitul lui și mai ales din căutătura ce are, când își roade mustața cu dinții.” Ghiță găsește tot mai des porci cu semnele lui Lică și, într-o zi, primește de la el șase porci, dintre care patru nu poartă niciunul dintre semnele turmelor lui: îi ia și nu-i spune nimic Anei. De acum se ferește de ea.

Toamna târziu, înainte de Sfântul Dumitru, Lică vine cu Buză-Ruptă, Săilă Boarul și Răuț. Îl întreabă pe Ghiță, chipurile în taină, dar destul de tare ca să audă drumeții, când vine arendașul pentru arendă. Sosesc trei lăutari; Lică joacă și o ia la joc și pe Ana: „Haid să te joc odată, să zici că ai fost jucată.” Ana refuză, dar Ghiță, în glumă, o îndeamnă să joace; încet-încet, ea prinde gust, iar Ghiță fierbe în el. La sfârșit, Lică o sărută și întreabă de ce cârciumarul nu-și ține o slujnică. Seara, tovarășii pleacă, iar Lică rămâne peste noapte, spunând că are bani la el și că locurile sunt rele.

Anul acesta drumul de la moară e scutit de nenorociri, iar jandarmii din Ineu trec zilnic pe la cârciumă. Între ei e Pintea căprarul, scund, îndesat, cu o tăietură în frunte, „om așezat și tăcut la fire”, singurul om cu care Ghiță ar putea vorbi deschis. În noaptea în care Lică doarme la cârciumă, Ghiță nu-și găsește liniștea: socotește tot ce are după nici jumătate de an — porci la îngrășat, două vaci, căruță, doi cai, bani în ladă — și se teme că Lică vrea să pună alt om în locul lui. Nu vrea să plece; „nimic nu era în el mai tare decât pornirea de a se pune împotriva lui Lică”.

Se simte singur: de când Ana și-a arătat bănuielile, „se stinsese orice tragere de inimă pentru dânsa din sufletul lui”, și se gândește la Pintea, nu la soția care doarme lângă el. Noaptea, câinii latră; Ghiță vede trecând pe sub fereastră un om și o femeie înaltă și lată în umeri, „ca un voinic de codru”, iar Marți, sluga, îi lasă să treacă. Mai târziu cei doi pleacă, și omul pare să fie chiar Lică. După miezul nopții, Ana, trează, îl vede pe Lică întorcându-se singur dinspre Fundureni și crede că Ghiță știe ce s-a întâmplat.

Dimineața plouă; Lică pleacă, iar Ana îi urează de bine, fiindcă soarta bărbatului ei e legată acum de a lui. Sosește Pintea cu doi jandarmi: în noaptea trecută, doi oameni cu fețele acoperite l-au bătut și l-au jefuit pe arendaș. Ghiță refuză să spună cine a trecut pe la el. Rămași singuri, Pintea îi mărturisește că a fost tovarășul lui Lică, că au furat cai împreună și au stat închiși împreună, și că se spânzură dacă, până la patruzeci de ani, nu-i arată lui Lică că sunt și alții mai tari decât el. Ghiță nu se mai îndoiește că tâlharii au fost Buză-Ruptă și Săilă, dar declară că Lică a dormit toată noaptea la el. Pintea îl ia cu slugile la Ineu.

Rămasă acasă, Ana îi spune bătrânei că Ghiță s-a schimbat și că ea se teme ca nu cumva el să caute un câștig nelegiuit. Bătrâna îi răspunde că Ghiță e harnic și se bucură de spor, iar nenorocirile oamenilor nu se pot ocoli. Pe o ploaie mare, oprește la cârciumă o trăsură boierească: coboară o doamnă de vreo douăzeci și opt de ani, frumoasă, îmbrăcată în negru, cu un copil bolnăvicios de mână. Se sperie de tunet, iar bătrâna o liniștește: „Dumnezeu nu-l lovește decât pe acela, pe care vrea să-l pedepsească.”

Feciorul îi spune Anei că stăpâna lui și-a pierdut soțul, care s-a împușcat cu trei săptămâni în urmă, și că la mijloc e o taină. Între ei, feciorul și vizitiul își spun bănuiala: de fiecare dată când vin la Ineu se întorc cu bani mulți, apoi stăpâna pleacă în țara nemțească, iar un lanț de aur era cât pe ce să-l ducă pe stăpân la închisoare; poate că sămădăul fură, iar ea vinde. Deși plouă, n-ar mai ajunge cu ziuă la Ineu și locurile sunt rele, doamna vrea să plece. Plătește cu o hârtie căreia îi lipsește un colț și, când Ana îi cere alta, scoate o pungă plină de bani noi. Ana rămâne înduioșată și îl așteaptă pe Ghiță, care nu mai vine.

Pe drum, Ghiță se teme: dacă Lică e dovedit, va fi și el socotit tovarășul unui făcător de rele; dacă scapă, se va răzbuna. La Ineu, comisarul îi ascultă pe Lae, care mărturisește că n-a ajuns niciodată la preot și că a fost amenințat de Lică și de Răuț, și pe Marți, care povestește despre semnele turmelor, despre porcii primiți, despre vorba cu arendașul și despre omul venit noaptea cu o femeie. Pintea, care îl credea pe Ghiță om cinstit, e încurcat. Ghiță recunoaște că are semnele turmelor și că a primit porci fără semnele lui Lică, apoi se aprinde și le spune autorităților că, dacă nu știu să curețe drumurile de oameni răi, să nu-i năpăstuiască pe cei lăsați în strâmtorare. Jură că Lică a stat toată noaptea la cârciumă. Este lăsat liber doar pe chezășie: Andrei, fratele Anei, șovăie, dar preotul, văr cu Ghiță, garantează pentru el și îl mustră că s-a dus la Moara cu noroc.

Pleacă spre casă cu Pintea și cu Uța, slujnica aleasă de Pintea, „înaltă și smeadă”. Pe drum, Ghiță se gândește că toate le-a făcut din dragoste pentru Ana și că bătrâna avusese dreptate: „aici și numai aici e limanul de scăpare”. Se hotărăște să plece de la moară. Aproape de casă dau peste trăsura doamnei, fără cai, și peste copilul ucis cu patul puștii. Ghiță refuză să-l însoțească pe Pintea în pădure, îl jignește și pleacă acasă cu Uța, lăsându-l pe Lae în drum.

Ana îl vede venind cu o femeie și crede că e slujnica cerută de Lică. Geloasă, îl primește rece, apoi îi spune că l-a văzut pe Lică întorcându-se noaptea și că îl crede complice la jefuirea arendașului. Ghiță o scuipă în față și iese din casă, iar Ana se pune pe plâns.

Mânios mai ales pe Lică, Pintea pornește singur prin pădure, pe lumina lunii. Spre miezul nopții găsește trupul doamnei: n-a fost înjunghiată, nici împușcată, ci s-a înăbușit sub cârpa legată peste gură. Când o ridică, se împiedică de biciul cu care ucigașii îi legaseră mâinile și pe care îl uitaseră acolo. Între timp, Lae fuge de lângă trăsură, speriat de copilul mort, și minte la cârciumă că a fost atacat; jandarmii pleacă spre trăsură. Unul dintre ei, Hanțl, se întâlnește cu doi călăreți mascați, este împușcat și înjunghiat și apucă să spună: „Căutați biciul, l-au uitat aici”, ținând în mână cârpa smulsă de pe fața unuia dintre ei.

Biciul e al lui Lică. Dar Hanțl moare, la casa lui Buză-Ruptă se găsește o parte din argintăria arendașului, iar cuțitul pare al lui Săilă. Pintea îl ridică pe Lică, bolnav de friguri, din casa prietenului său Acrișor, din Ineu. Pe uliță, Lică îl ațâță în fața oamenilor și îl face să pară că vrea să-l împuște. La comisar, spune că biciul e al lui și că trebuie să fi fost luat de la Moara cu noroc. Stăpânul lui, domnul Vérmeșy, om cu trecere la judecători și la fișpan, garantează pentru el, iar Lică iese liber chiar când jandarmii îl aduc legat pe Ghiță. Naratorul observă cu ironie: „Dacă Lică e vinovat ori nu, de asta nu prea era vorba”. În treacăt, Lică îi spune lui Ghiță să nu-și facă griji, iar Ghiță nu mai simte nimic.

Procesul are loc la Oradea-Mare, vinerea de după Sfântul Dumitru. Răuț și Acrișor au fost prinși, iar Buză-Ruptă și Săilă, la Salonta; feciorul și vizitiul doamnei au dispărut, probabil uciși. Ana a venit cu preotul și cu bani, fiindcă bătrâna crede că banul drege toate lucrurile, și a ajuns să-l creadă pe Ghiță nevinovat. Bătrâna o învață resemnarea: dacă durerea e adevărată, să plângă trei zile, apoi să zică: „Tu, Doamne, ai voit așa!”

Lică răspunde scurt, nu-și amintește nimic din ce l-ar putea încurca și neagă că Răuț ar fi venit noaptea cu o femeie. Pintea, ațâțat de râsul lui Lică, se încurcă și ajunge de râsul sălii. Buză-Ruptă și Săilă se contrazic, iar apărătorul lui Lică arată că ei îi sunt dușmani și că biciul a fost lăsat dinadins lângă trup. Totul atârnă de mărturia lui Ghiță, cărunt și slăbit după câteva zile de închisoare. Când o vede pe Ana, renunță la tot ce plănuise în închisoare: are nevastă și copii, iar Lică nu e un om singur, ci un întreg rând de oameni. Spune: „Nu pot să jur, că n-a plecat în noaptea aceea, fiindcă n-am stat mereu lângă dânsul, jur însă, că l-am știut toată noaptea la cârciumă.”

Sentința: Lică e găsit nevinovat, Ghiță „scăpă în lipsă de destule dovezi”, iar Buză-Ruptă și Săilă Boarul sunt osândiți pe viață. Ghiță plânge și îi cere iertare Anei: cerul l-a lovit cu orbie și n-a vrut să înțeleagă când ea i-a arătat calea cea bună. Ana îl iartă: „Lasă, Ghiță, că trece și asta”.

Acasă, bătrâna îl mângâie, văzându-i părul cărunt. Ghiță e convins că nu mai e om cinstit în ochii lumii: „Cinstit nu e decât omul, care a astupat gurile rele”, iar el nu mai poate opri pe nimeni să le spună copiilor lui că tatăl lor e un ticălos. Nenorocirea l-a făcut mai îngăduitor; se hotărăște să mai stea până în primăvară și apoi să plece departe, în Banat sau chiar în Țară. Vrea să uite.

Lică revine după câteva zile, iar Ana îl primește bine, fiindcă vorbise frumos la proces. Lică își deșartă pe masă brâul cu bani; când Ghiță îl întreabă dacă sunt banii arendașului sau ai doamnei, Lică râde: „ca hoț m-am împrumutat și tot ca hoț trebuie să și plătesc”. Îi spune că Buză-Ruptă și Săilă sunt niște proști care voiau să-i fure porcii și că doamna vindea ce fura el, dar era să-l dea de gol din cauza unui lanț pe care nu voia să-l vândă. „Tu nu ești om, Lică, ci diavol”, îi spune Ghiță.

Lică îi explică cinic că frica de lege îi deschide mintea și că nu-l mai lasă să plece: „ai stat până acum din încăpățânare; trebuie să stai de aici înainte de frică”. Îi povestește cum a ucis primul om și cum sângele cald a devenit pentru el un fel de boală. Ghiță se oferă să-i fie tovarăș, dar Lică îl refuză: „Pe om nu-l stăpânești decât cu păcatele lui”, iar slăbiciunea de care se teme e cea pentru o singură femeie. Rămas singur, Ghiță jură: „Te duc la spânzurătoare, chiar dac-ar trebui să merg și eu de hăț cu tine.”

Ghiță cercetează banii primiți de la Lică, dar nu găsește niciun semn și se bucură, la urma urmei, că îi poate păstra. Sâmbătă, la numărătoarea banilor, Ana recunoaște hârtia căreia îi lipsește un colț. Noaptea deschide pe ascuns lada și găsește cincizeci și trei de bancnote noi, toate împunse cu acul la mijloc. Îl trezește pe Ghiță și îi cere să-i spună de unde le are: ori e amestecat în fapte rele, ori nu știe să se ferească de oameni răi, și ea vrea să plece cu copiii.

Ghiță o privește „cu dragoste și bucurie”, o sărută pe frunte și îi spune doar că are de dus la capăt un lucru greu. Pleacă noaptea la Ineu, la Pintea. Căprarul îi explică: bancnotele împunse vin de la bancă, de unde doamna își scosese banii, iar arendașul avea hârtii mari însemnate și galbeni cu zimții piliți; mai află că Marți, sluga, e omul lui Lică. Ghiță promite să i-l dea pe Lică prins cu banii furați asupra lui. Până atunci, va primi tot ce i se dă de schimbat, iar Pintea îi va schimba banii prin arendaș. În zori, Ghiță doarme și visează că Lică e prins.

Dimineața, Ghiță își pierde curajul și o lasă pe Ana fără explicații; ea se simte tratată ca o slugă. Lică revine vesel și împletește un bici pentru Petrișor, băiatul lui Ghiță, în timp ce Ana ține capătul. Ana îl privește altfel decât înainte: mâinile albe, fața rasă, vorba veselă. Mai târziu, Ghiță o vede rezemată cu mâna pe umărul lui Lică și se îndepărtează, ca să nu vadă.

Lică îi aduce hârtii însemnate de schimbat, „cât ție, atât mie”. Ghiță le duce la Pintea, dar nu-i spune că jumătate din bani sunt ai lui: „Și omul foarte lesne se împacă cu păcatele sale.” Se scuză în sine: „Nici cocoșatul nu e însuși vinovat, că are cocoașă în spinare”. Trece iarna, vine primăvara; Pintea a găsit între timp trupurile servitorilor îngropați și devine nerăbdător, iar Ghiță strânge tot mai mulți bani și decade tot mai mult. Lică trăiește zile bune: vin lăutarii, Uța joacă și glumește fără rușine, iar Ana se obișnuiește cu purtarea ei.

De Paști, bătrâna vrea să meargă cu toții la Ineu, la una dintre fiicele ei. Ghiță acceptă, plănuind în taină să fugă, apoi să-l fure și pe Lică. Dar sâmbătă refuză să plece, spunând că îl așteaptă pe Lică; Ana nu vrea să meargă fără el. El o acuză că rămâne pentru Lică, iar ea îi răspunde: „Tu ești acela, care se pleacă înaintea lui ca o slugă, iar nu eu, Ghiță!” Bătrâna pleacă singură cu copiii, după ce îi avertizează că „Lică e însă om rău din fire.”

În ziua de Paști, Lică sosește cu Răuț și Păun și cu o traistă de bijuterii. Începe o petrecere dezlănțuită: Lică lipește bancnote pe frunțile lăutarilor, o joacă pe Ana și o ia pe genunchi. Ghiță răspunde în glumă: „Fă cu ea ce vrei!” Lică îi cere să plece până dimineață și să-l lase singur cu Ana. Ghiță acceptă, cu gândul să se întoarcă pe ascuns cu Pintea: „Așa vrea Dumnezeu!”, își spune. Ceilalți pleacă la o nuntă la Șicula, iar Ana îl vede pe Ghiță călărind spre Fundureni. Jignită, rămâne cu Lică: „Tu ești om, Lică, iară Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”.

Seara se pornește furtuna. Lică stă de vorbă cu Ana, dar ascultă neliniștit lătratul câinilor; brâul cu galbeni l-a lăsat lângă pat. Hotărăște să plece. Ana îl roagă să nu o lase singură „și așa cum sunt” — textul lasă să se înțeleagă că i s-a dat — și să o ia cu el, fiindcă nu mai poate da ochii cu Ghiță. Lică o împinge și pleacă în galop spre Fundureni, prin ploaie. „De femeie m-am ferit totdeauna și acum la bătrânețe tot n-am scăpat de ea!”, își spune.

Sparge ușa bisericii de deasupra satului ca să se adăpostească, își acoperă calul cu pânza de pe altar și încearcă să rupă perdeaua altarului. Sunetul pânzei sfâșiate îl îngrozește; abia atunci își dă seama că a uitat brâul cu bani la cârciumă. Speriat sub privirile sfinților, ia o hotărâre: toți cei care îl pot da de gol, „viață cu viață trebuie să se stingă”. Pe la nouă seara bate la poarta preotului din Fundureni, ca să-și facă un alibi, apoi se întoarce spre Moara cu noroc.

Aproape de Ineu, Ghiță îl întâlnește pe Marți, care plecase deja să-l anunțe pe Pintea. Rămâne o clipă buimac, apoi simte că Ana e pierdută și nu se mai gândește decât la răzbunare, cu o ultimă speranță că va ajunge la timp. Se întorc împreună cu Pintea și cu doi jandarmi și așteaptă pe deal să se întunece. „Tare om ești tu, Ghiță”, îi spune Pintea, care nu și-ar fi folosit nevasta ca momeală. Ghiță răspunde că și-a pierdut nevasta de mult. Îl văd pe Lică plecând călare și îl urmăresc fără folos, iar Ghiță se întoarce acasă, ca să-și încheie socoteala cu Ana.

Închide ușa și aruncă cheia. Ana îl imploră: „Fă ce vrei cu mine, dar nu mă omorî.” Ghiță îi spune că o iubește, dar nu o poate lăsa vie în urma lui și recunoaște că a aruncat-o în brațele lui Lică din dorința de răzbunare. Când află adevărul, Ana strigă: „Ghiță! Ghiță! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!?” Afară se aude țipătul unei bufnițe, semnalul convenit între Lică și Răuț. „Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gândul bun la vreme potrivită”, răspunde Ghiță. Când se aud pași, crezând că vine Pintea, o înjunghie.

Lică și Răuț sparg ușa; la porunca lui Lică, Răuț îl împușcă pe Ghiță în ceafă. Ana, pe moarte, îl cheamă pe Lică, îi mușcă mâna și îl zgârie pe față, apoi moare lângă soțul ei. Lică își ia brâul și poruncește să fie incendiată cârciuma. Calul lui, istovit, se prăbușește, iar râul umflat nu-l lasă să treacă. Pintea, care vede focul, îi găsește calul; prins fără scăpare, Lică își izbește capul de un stejar uscat. Pintea îi aruncă trupul în râu: „Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume.”

Luni, la prânz, focul s-a stins. Din cârciumă au rămas doar zidurile afumate, cenușa și, în fundul pivniței, oase albe. Bătrâna stă cu copiii pe o piatră, lângă cele cinci cruci, și plânge. „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise!”, spune ea. Apoi adaugă că a simțit că lucrurile nu vor ieși bine, dar că așa le-a fost scris, și pleacă mai departe cu copiii. Bătrâna nu știe ce s-a petrecut cu adevărat, iar Pintea a ascuns moartea lui Lică, așa că nimeni nu află întregul adevăr. Finalul închide cercul deschis de vorbele ei de la început.