«Povestea lui Harap-Alb» de Ion Creangă — rezumat, personaje, eseu (bacalaureat)

Basmul începe cu formula inițială: „Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori.” Craiul are un frate mai mare, Verde-împărat, care are numai fete. Țările lor sunt la cele două margini ale pământului, așa că verii nu s-au văzut niciodată. Ajuns aproape de bătrânețe și bolnav, Verde-împărat îi scrie craiului să-i trimită pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase împărat în locul său.

Fiul cel mare cere bani, haine, arme și cal și pleacă. Craiul vrea să-l încerce: se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, iese înaintea lui pe altă cale și se bagă sub un pod. Când ursul îi iese în cale mornăind, calul se sperie, iar fiul se întoarce rușinat acasă. Fiul mijlociu pățește la fel. Craiul îi ia peste picior pe amândoi, cu vorba „La plăcinte / Înainte, / Și la război / Înapoi.” Rușinat, fiul cel mic iese în grădină și plânge în inima sa.

În grădină i se arată o babă gârbovă, care cere de pomană. Fiul craiului o alungă întâi, dar ea stăruie, iar el îi dă un ban. Atunci baba îi prezice că va fi un împărat cum altul n-a mai fost și îl învață ce să facă: să-i ceară tatălui calul, armele și hainele cu care a fost mire și să-și aleagă calul punând în mijlocul hergheliei o tavă plină cu jăratic. Apoi se înalță în văzduh, învăluită într-un hobot alb.

Craiul se învoiește, iar fiul coboară din pod hainele și armele vechi, ruginite, și le curăță. La jăratic vine de trei ori o mârțoagă slabă, pe care fiul o lovește de fiecare dată cu frâul. Calul se scutură de trei ori și se face tânăr și frumos, îl zboară pe stăpân până la nori, până la lună și până la soare, ca să-i întoarcă cele trei lovituri, apoi îl întreabă cum să-l ducă: ca vântul ori ca gândul. Fiul alege vântul.

Când trece pe la pod, ursul îi iese și lui înainte, dar fiul ridică buzduganul, iar craiul își dezvăluie glasul. Mulțumit, tatăl îl binecuvântează, îi dă pielea de urs și sfatul cel mai important: să se ferească de omul roș și, mai ales, de cel spân. Episodul se încheie cu o formulă mediană în versuri: „Dumnezeu să ne ție, / Că cuvântul din poveste / Înainte mult mai este.”

Fiul craiului merge zile întregi, până intră într-un codru. Acolo îi iese înainte un om spân, care se oferă să-i fie slugă. Fiul refuză, amintindu-și sfatul tatălui. Spânul îi mai iese în cale de două ori, în alte haine și cu alt glas. Rătăcit printre cărări încurcate, fiul crede că a ajuns în țara spânilor și, la a treia întâlnire, îl tocmește.

Spânul varsă apa din ploscă, pe motiv că e stricată, și îl duce la o fântână adâncă, fără roată și fără cumpănă, doar cu o scară. Coboară el întâi, laudă răcoarea și îl îndeamnă și pe stăpân să coboare. Fiul craiului, „boboc” la asemenea lucruri, intră în fântână, iar Spânul trântește capacul peste el: „tocmai de ceea ce te-ai păzit, n-ai scăpat”.

Ca să scape, fiul craiului îi spune cine este și jură pe ascuțișul paloșului că îi va da ascultare în toate, că va fi sluga lui „pănă când îi muri și iar îi învia” și că nu va spune nimănui ce s-a petrecut. Spânul îi ia cartea, banii și armele și îi dă un nume nou: de acum se cheamă Harap-Alb. Pornesc spre împărăție, Spânul înainte ca stăpân, Harap-Alb în urmă ca slugă.

După o călătorie lungă, Spânul se înfățișează lui Verde-împărat cu scrisoarea craiului și e primit ca nepot și moștenitor. Pe Harap-Alb îl trimite la grajd și îi dă o palmă, ca să-i bage frica în oase. Fetele împăratului îl dojenesc pe Spân pentru purtarea lui; de atunci nu-l mai pot suferi și simt că Harap-Alb este mai omenos decât falsul lor văr.

La un ospăț se aduc niște salate foarte bune, care cresc numai în grădina ursului, de unde rar cine scapă cu viață. Spânul se laudă că sluga lui îi va aduce asemenea salate și îl trimite pe Harap-Alb să le ia. Calul îl zboară pe o insulă din mijlocul mării, unde îl așteaptă cerșetoarea de altădată. Ea îi spune că este Sfânta Duminică și îl găzduiește peste noapte.

Sfânta Duminică fierbe o plantă adormitoare cu lapte dulce și cu miere și toarnă amestecul în fântâna ursului. Ursul bea și adoarme. Harap-Alb, îmbrăcat în pielea de urs primită de la tatăl său, smulge salate cât poate duce. Ursul se trezește, Harap-Alb îi aruncă pielea și fuge la Sfânta Duminică, iar apoi duce salatele la împărăție.

Verde-împărat îi arată Spânului niște pietre scumpe care vin din pădurea cerbului. Cerbul este bătut tot cu pietre prețioase, are una în frunte care strălucește ca soarele, nicio armă nu-l prinde, iar cel la care se uită cerbul moare pe loc. Spânul se laudă că sluga lui îi va aduce pielea cerbului cu cap cu tot și îl trimite pe Harap-Alb.

Disperat, Harap-Alb se plânge calului, care îi răspunde: „Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată”, pentru că îi învață pe oameni minte. Calul îl duce din nou la Sfânta Duminică. Ea îl mustră că e slab de înger, îl învață să rabde și îi spune că, atunci când va ajunge mare și tare, să-i judece drept pe cei asupriți, fiindcă știe acum ce este necazul.

Sfânta Duminică îi dă obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot și sapă cu el o groapă adâncă lângă un izvor. La amiază, cerbul vine să bea și adoarme cu ochii deschiși. Harap-Alb îi taie capul dintr-o lovitură și sare în groapă. Sângele cerbului aproape îl îneacă, iar capul îl strigă până la asfințit să iasă să-l vadă, căci are un ochi otrăvit. Harap-Alb nu răspunde. Seara jupoaie pielea fără să miște vreo piatră, ia capul întreg, trece pe la Sfânta Duminică și pornește spre împărăție. Pe drum, crai și împărați îi oferă bani, fete și împărății pentru odoare, dar el le refuză pe toate.

La curte, lumina pietrelor îi uimește pe toți. Împăratul ar pune o asemenea slugă la masă cu el, dar Spânul răspunde cu trufie că sluga e slugă și stăpânul stăpân și se laudă că numai el îi vine de hac lui Harap-Alb.

Verde-împărat dă un mare ospăț în cinstea nepotului. Fetele îl roagă pe Spân să-l lase și pe Harap-Alb să servească la masă, iar Spânul primește, cu condiția ca sluga să stea în spatele lui și să nu ridice ochii. În timpul ospățului, o pasăre măiastră bate la fereastră și le strigă mesenilor să mănânce, să bea și să se veselească, dar la fata împăratului Roș nici să nu se gândească. Oaspeții vorbesc despre cruzimea împăratului Roș și despre fata lui, despre care se spune că ar fi o farmazoană.

Spânul îl vede pe Harap-Alb zâmbind, îl acuză că știe ceva și îi poruncește să i-o aducă pe fata împăratului Roș. Harap-Alb își plânge soarta la grajd, dar calul îl îmbărbătează și îi spune că mai fusese pe acolo, în tinerețe, cu tatăl lui. Cât timp eroul este departe, Spânul, rămas la masă, se gândește numai la răzbunare.

Pe drum, Harap-Alb ajunge la un pod pe care trece o nuntă de furnici. Ca să nu le strivească, trece apa înot, cu cal cu tot. O furnică înaripată îi dă o aripă și îi spune să o ardă atunci când va avea nevoie de ajutor. Mai departe, vede un roi de albine care nu-și găsește loc. Harap-Alb își pune pălăria în iarbă, albinele se adună în ea, iar el le face un stup dintr-un trunchi scobit, frecat cu ierburi mirositoare, și le lasă între flori. Crăiasa albinelor îi dă și ea o aripă. Cele două fapte bune, făcute fără niciun interes, îi vor aduce ajutor tocmai când nu va mai avea altă scăpare.

La poalele unui codru, Harap-Alb îl întâlnește pe Gerilă, care stă lângă un foc uriaș și strigă că moare de frig: are urechi clăpăuge și buze uriașe, iar unde suflă se pune promoroaca. Apoi îl întâlnește pe Flămânzilă, care mănâncă brazdele din urma a 24 de pluguri și tot îi este foame, și pe Setilă, care a băut apa a 24 de iazuri și a unei gârle cu 500 de mori și tot îi este sete. Urmează Ochilă, cu un singur ochi, mare cât o sită, care nu vede nimic când îl deschide și vede totul când îl ține închis, și Păsări-Lăți-Lungilă, care se lățește cât pământul și se lungește până la stele, prinzând păsările din zbor.

Harap-Alb râde de ciudățenia fiecăruia, iar fiecare îi răspunde la fel: râzi tu, râzi, dar fără mine nu vei izbuti. Harap-Alb îi ia pe toți cu el. Pe unde trec, fac pagube. Naratorul intervine aici direct: lumea e „pe dos”, la unul fără suflet trebuie unul fără de lege, iar el nu face decât să spună povestea: „Eu sunt dator să spun povestea și vă rog s-ascultați”.

Împăratul Roș se miră de îndrăzneala acestor „golani” care îi cer fata și îi culcă în casa de aramă, înroșită cu foc pus dedesubt. Gerilă suflă de trei ori și casa se răcește, apoi tovarășii se ceartă toată noaptea, iar Gerilă, supărat, îngheață casa de tot. Dimineața, oamenii împăratului sparg gheața ca să-i scoată afară.

Urmează un ospăț: douăsprezece care cu pâine, douăsprezece ialovițe fripte și douăsprezece buți de vin tare. Flămânzilă și Setilă mănâncă și beau tot și strigă că mor de foame și de sete. Apoi împăratul le dă o mierță de mac amestecată cu nisip, ca s-o aleagă până dimineață. Harap-Alb aprinde aripa furnicii, iar furnicile aleg macul de nisip și îl mai și pișcă pe împărat în somn.

Proba următoare este paza fetei peste noapte. Fata se preface într-o păsărică și zboară printre străji, dar Ochilă o vede: întâi ascunsă sub umbra iepurelui, apoi în vârful unui munte, după o stâncă, apoi după lună. Păsări-Lăți-Lungilă se lungește până la lună și o prinde. În sfârșit, împăratul îi arată pe fiica lui și o fată luată de suflet, la fel de frumoase și îmbrăcate la fel. Harap-Alb aprinde aripa albinei; crăiasa albinelor zboară pe obrazul fetei adevărate, care se apără cu năframa, iar Harap-Alb o ia de mână.

Fata mai cere o probă: calul lui Harap-Alb și turturica ei trebuie să aducă trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Dacă vine întâi turturica, ea nu pleacă. Turturica ajunge prima, dar calul o oprește la poarta munților, încearcă s-o îndupleze cu vorbe bune și, până la urmă, îi smulge smicelele și apa. Fata se resemnează, trimite turturica să-l vestească pe Verde-împărat, își ia binecuvântarea tatălui și pleacă cu Harap-Alb.

Pe drum, cei cinci tovarăși își iau rămas-bun, în versuri, cerându-i iertare: „Căci și răul câteodată prinde bine la ceva.” Harap-Alb se îndrăgostește de fată, iar naratorul o descrie ca pe un „boboc de trandafir” și spune, în vorba lui țărănească, că la soare te puteai uita, iar la ea nu. Și fata îl privește pe ascuns. Harap-Alb nu știe ce îl așteaptă acasă, iar Spânul se gândește numai la răzbunare.

La sosire, Spânul se repede să ia fata în brațe de pe cal, dar ea îl împinge și îl dă de gol: „Doar n-am venit pentru tine ș-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.” Furios, Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, spunând „așa trebuie să pățească, cine calcă jurământul”, deși eroul nu-și călcase cuvântul.

Calul îl apucă atunci pe Spân cu dinții de cap, îl ridică în înaltul cerului și îi dă drumul, iar Spânul se face praf și pulbere. Fata pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjoară de trei ori cu smicelele de măr dulce, toarnă apă moartă, apoi îl stropește cu apă vie, iar Harap-Alb învie, ca după un somn: „Ei, da din greu mai adormisem!” Jurământul „pănă când îi muri și iar îi învia” s-a împlinit, iar eroul este liber.

Cei doi își jură credință în fața lui Verde-împărat, care le dă binecuvântarea și împărăția. La nuntă vin crăiesele furnicilor, albinelor și zânelor, crai și împărați și chiar povestitorul, „Ș-un păcat de povestar, / Fără bani în buzunar.” Formula finală întoarce cititorul în lumea reală: la nuntă, cine se duce bea și mănâncă, iar la noi, cine n-are bani se uită și rabdă.