«Istoria civilizației române moderne» de E. Lovinescu — rezumat, sincronism, concepte (bacalaureat)

Primul volum caută forțele care au schimbat societatea românească în secolul al XIX-lea. Lovinescu pornește de la influențele orientale și de la ortodoxie, pe care le vede ca pe o piedică a modernizării, apoi discută materialismul istoric, care pune totul pe seama economiei. El răspunde că, la noi, revoluția ideilor a venit înaintea revoluției economice: ideologia Apusului, mai ales a Revoluției franceze, a lucrat înaintea capitalismului.

Volumul urmărește apoi primele urme ale acestei influențe: proiectele constituționale de la începutul secolului, Regulamentul organic, pe care îl socotește prima constituție românească, criticismul moldovenesc și tradiționalismul lui Kogălniceanu, revoluția munteană de la 1848 și «Constituția» de la Islaz. Concluzia lui este că statele noi se nasc pe cale revoluționară, nu prin creștere lentă. La începutul volumului al III-lea, Lovinescu își amintește ideea din primul volum: instituțiile se pot preface repede, dar abia prin contactul cu Apusul sufletul românesc intră într-un nou proces de fixare, în condiții mai prielnice.

Al doilea volum este istoria rezistenței. Conservatorismul apără vechea stare de lucruri, mai ales marea proprietate; lupta pentru pământ, de la Regulamentul organic până la împroprietărirea făcută de Kogălniceanu sub Cuza, ocupă un loc mare. Apoi vin forțele sufletești ale reacțiunii: Junimea, P. P. Carp, Titu Maiorescu, Eminescu privit ca sociolog, iar mai târziu C. Rădulescu-Motru și literatura care plânge disoluția marii proprietăți.

Capitolul despre Junimea discută teoria lui Maiorescu despre forma fără fond. Lovinescu admite că formele au venit înaintea fondului, dar susține că acest drum, invers celui obișnuit, este firesc pentru un popor intrat târziu în civilizația modernă. Departe de a fi fost vătămătoare, spune el, prezența formelor a fost rodnică: „prin legea simulării — stimulării, ea a produs în unele ramuri ale activității noastre o mișcare spre fond”. O notă trimite la volumul al III-lea, unde legea este explicată pe larg. Pentru Lovinescu, critica Junimii a fost nedreaptă în principiu, dar folositoare în practică: Maiorescu nu a desființat instituțiile pe care le combătea, ci s-a străduit să sprijine fondul.

Volumul al III-lea începe cu un răspuns dat lui C. Rădulescu-Motru, care îi reproșase că nu ține seama de rolul fondului sufletesc în formarea civilizației române. Lovinescu face o distincție netă: civilizația înseamnă condițiile materiale ale vieții, de la calea ferată și telegraf la constituție și vot universal, pe când „cultura reprezintă totalitatea bunurilor sufletești”. Istoria lui se ocupă de civilizație.

Totuși, el nu crede că civilizația este fără valoare. Bunurile materiale intră în deprinderi și se prefac, cu timpul, în valori sufletești; cu alte cuvinte, „civilizația se transformă în cultură”. Este prima formulare a ideii care va străbate tot volumul: ceea ce vine din afară poate crea, în timp, ceva lăuntric. Capitolele II și III arată că lupta de idei este un motor al progresului și că judecata asupra revoluției de la 1848 trebuie scoasă din pasiunile politice și pusă în cadrul legilor sociale.

Popoarele Europei au trăit întotdeauna sub aceleași mari idei. „Există un spirit al veacului, numit de Tacit saeculum”, scrie Lovinescu, și trece în revistă spiritul Evului Mediu (credința și feudalitatea), al Renașterii, al Reformei, al secolului al XVIII-lea și al epocii democratice și naționale. Unele idei apar înaintea vremii lor, dar, cu cât o iau mai mult înainte, cu atât sunt mai puțin eficace: abia spiritul veacului le face să biruie.

În lumea modernă, comunicarea rapidă face legătura dintre popoare și mai strânsă. Aici apare definiția centrală: „Interdependență înseamnă, după noi, sincronism, adică tendința de uniformizare a tuturor formelor de viață a societăților moderne solidare între ele”. Lovinescu respinge interpretarea dată de «Viața Românească» lui Gherea, după care popoarele înaintate ar impune celor înapoiate forme inferioare, și formulează „legea sincronismului vieții moderne, care lucrează în chip nivelator și nu de diferențiare”. Poporanismul, care vrea o Românie pur agrară într-o Europă burgheză, i se pare de aceea în contradicție cu această lege. Capitolul VIII răspunde obiecțiilor: bolșevismul și fascismul nu infirmă sincronismul, ci sunt abateri trecătoare.

La baza sincronismului stă imitația, idee luată de la sociologul francez Gabriel Tarde. Lovinescu dă exemple din istoria Europei (eliberarea comunelor, stilul gotic, votul universal) și arată că imitația coboară de sus în jos: clasele de sus, mai plastice, primesc primele ideile noi, chiar când acestea le contrazic interesul. La noi, boierimea a jucat acest rol.

Când un popor intră brusc în contact cu o civilizație mult mai înaintată, imitația este integrală. Un exemplu este literatura: ea nu a refăcut fazele literaturii universale, ci s-a format pe baza sincronismului, „fără să fi avut un clasicism, am avut un romantism”, pentru că romantismul era curentul Europei în clipa în care literatura română se năștea. Imitația a fost, spune Lovinescu, bruscă și integrală, iar adaptarea vine mai târziu. De aceea respinge teoria «spiritului critic» susținută de «Viața Românească»: la început nu s-a ales nimic cu grijă, s-a luat totul.

Imitația are o a doua fază, adaptarea: invenția transplantată integral este apoi prelucrată după spiritul poporului care a primit-o. Cum invențiile unui popor sunt puține, iar imitațiile adaptate pot fi nenumărate, Lovinescu ajunge la formula paradoxală: „a imita este felul cel mai obicinuit de a fi original”. Ideea se refractă trecând dintr-un mediu în altul, iar unghiul de refracție este originalitatea fiecărui popor. Exemplele sunt socialismul, diferit de la o țară la alta, religiile, limbile și arta. Concluzia pentru noi: originalitatea poporului român „nu se putea arăta în creațiunea unor forme politice crescute evolutiv din fondul său, ci se va arăta numai prin adaptarea formelor împrumutate”.

Capitolul XV îl corectează pe Tarde: imitația nu pleacă dinăuntru în afară, ci din afară înăuntru. „Lipsite de sincronism, forma anticipează cu mult asupra fondului, starea legală asupra stării de fapt”; contrastul dintre fond și formă este, așadar, normal, nu o boală românească. Capitolul XVI apără valoarea instituțiilor: „Adaptarea fondului și a formei se realizează printr-un dublu proces în sens contrar”. Forma coboară spre fond, prin nesocotirea ei, iar fondul crește încet spre formă, proces pe care tradiționaliștii îl contestă. A nega rolul instituțiilor ar însemna, spune Lovinescu, a nega posibilitatea oricărui progres.

Imitația se poate îndrepta și spre trecut: aceasta este tradiția. Lovinescu arată că și Renașterea a fost, la început, o imitație integrală a Antichității și că tradiția unui popor nu este una singură, ci complexă. Tradiționalismul românesc, crede el, nu are pe ce să se sprijine, pentru că nu putem arăta o epocă clasică de înflorire națională; el îi cere să lase lamentația romantică și să strângă, științific, un corpus al elementelor tradiționale.

Ultimele două capitole compară formarea civilizației române cu a altor popoare înapoiate. Rusia a avut nevoie de câteva secole, frânată de puterea centrală, iar occidentalizarea Japoniei, începută brusc la 1868, a fost și mai rapidă decât a noastră. Pentru Lovinescu, ambele cazuri confirmă legea sincronismului și formarea revoluționară a civilizațiilor rămase în urmă.

Ultimul capitol rezumă lucrarea. Viața modernă se poate fixa în formula sincronismului, iar credința într-o dezvoltare proprie, împotriva spiritului veacului, duce doar la tulburări trecătoare. De aceea „civilizația noastră nu se putea deci forma decât revoluționar adică brusc, prin importație integrală”. Urmează legile imitației: ea coboară de sus în jos; la început este integrală; integralitatea ține numai de prima fază, după care rolul spiritului critic este incontestabil; „imitația e prima formă a originalității”, pentru că orice imitație capătă cu timpul un caracter specific; imitația merge „din afară înăuntru, cu alte cuvinte de la formă și cu tendința probabilă spre fond”; imitația trecutului, tradiționalismul, cere o epocă clasică pe care nu o avem.

Apendicele răspunde criticilor primelor volume. În ultimul, Lovinescu reproduce o pagină scrisă în 1914, într-un studiu despre Maiorescu, ca să arate că ideile lui sunt vechi: „O formă e o simulație”, dar ea este un omagiu adus fondului, iar „din exercițiul continuu al unei forme e cu neputință să nu răsară cu timpul și fondul”. Aici se vede cel mai limpede legea simulării și a stimulării.