«La hanul lui Mânjoală» de I.L. Caragiale — rezumat, personaje, eseu (bacalaureat)

Nuvela începe cu socotelile naratorului, care merge călare: un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală, apoi un ceas și jumătate până la Popeștii-de-sus, unde îl așteaptă Pocovnicu Iordache. Este șapte trecute, iar el vrea să ajungă cel mai târziu la zece. Hanul se numește încă după Mânjoală, dar acum îl ține văduva lui, Mânjoloaia, căci omul murise de vreo cinci ani. Femeia a plătit datoriile, a refăcut acareturile, a ridicat un grajd de piatră și se spune că are și bani. Unii cred că a găsit o comoară, alții că umblă cu farmece.

Naratorul își amintește și o întâmplare care se povestea despre han. Patru tâlhari au vrut s-o jefuiască pe hangiță, dar cel mai voinic dintre ei a murit chiar când a ridicat toporul să spargă ușa, iar fratele lui a amuțit. Ceilalți doi au fugit, când au dat peste zapciu și dorobanți, iar mutul, prins cu fratele mort în cârcă, a fost bătut până și-a pierdut mințile, fără să mai poată vorbi. De atunci, nimeni n-a mai încercat să calce hanul.

În curte poposesc multe care, iar în cârciumă oamenii petrec și doi țigani cântă. E o seară aspră de toamnă. Fănică o găsește pe cocoana Marghioala la cuptor, în bucătărie, și îi cere ceva de mâncare. Femeia îi spune să-și aleagă singur, iar el o privește: hangița era „frumoasă, voinică și ochioasă”, iar el era „tânăr, curățel și obraznic”. Se apropie, o cuprinde de mijloc și o ciupește, apoi îi spune: „Strașnici ochi ai, coană Marghioalo!”. Ea știe deja unde merge și de ce: la Pocovnicu Iordache, să se logodească cu fata cea mare.

Odaia hangiței e albă și caldă și miroase a mere și a gutui. Când vrea să-și facă cruce înainte de masă, Fănică observă că nu există nicio icoană. Femeia îi spune: „Dă-le focului de icoane!”. Își face totuși cruce, dar în aceeași clipă calcă un cotoi bătrân aflat sub masă. Cotoiul fuge pe ușă, aerul rece stinge lampa, iar în întuneric cei doi se întâlnesc „piept în piept”, iar el o sărută. Urmează o masă bogată, cu rață friptă, cârnați, vin, cafea și tămâioasă. Fănică se lasă cuprins de o amorțeală plăcută și pierde noțiunea timpului.

Bătrâna jupâneasă vestește că s-a pornit viforul. Fănică se uită la ceas: e „zece și aproape trei sferturi”, iar el stătuse două ceasuri și jumătate în loc de o jumătate de ceas. Hangița râde, „Ți-a pus ulcica la Pocovnicu!”, și îl roagă să rămână peste noapte, dar el pleacă. În odaie, femeia stă pe pat cu căciula lui în mână, „o tot învârtea ș-o răsucea”, iar la despărțire îi spune să-i plătească la întoarcere. Când iese pe poartă, Fănică își face cruce și aude ușa bufnind și un vaiet de cotoi.

Pe drum, viforul se întețește. Fănică simte frig, durere de cap, fierbințeală și un junghi în piept și crede că a băut prea mult. Căciula îl strânge ca o menghină, iar calul se împleticește. La un moment dat, calul se oprește speriat: în fața lui sare o căpriță neagră. Fănică descalecă, o cheamă cu mâna și vede că este un ied negru, blând, pe care îl pune în desagă. Calul tremură „ca de frigurile morții” și pornește nebunește, peste gropi și bușteni.

În goană, Fănică se gândește la odaia caldă pe care o părăsise și la ochii hangiței. Calul cade în genunchi. Printre nori se arată luna, dar Fănică o vede în față și își dă seama că, dacă merge spre deal, luna ar trebui să fie în spatele lui: „Atunci sunt două luni pe cer!”. Își întoarce capul și înțelege că merge greșit. Își face cruce, strânge calul cu picioarele și simte o zvâcnire și un țipăt: crede că a strivit iedul, dar desaga e goală. Calul îl trântește și fuge în întuneric.

Din întuneric se aude un paznic de coceni care strigă la ceva și îl blestemă cu o vorbă din popor pentru diavol: „Ucigă-te toaca”. Este Gheorghe Nătruț, care îi spune că nu a rătăcit drumul, dar că e abia în Hăculești, chiar în spatele grajdului hanului. Fănică rătăcise vreo patru ceasuri. La han e lumină, iar în pragul ușii se împiedică de ceva moale: iedul, „tot ăla”, era iedul gazdei. Patul hangiței nu fusese desfăcut. Când vrea să-și facă cruce, ca să-i mulțumească lui Dumnezeu că a scăpat cu viață, cocoana îi prinde mâna, i-o coboară și îl ia în brațe.

Naratorul povestește apoi, din amintire, că ar fi rămas mult la han dacă nu ar fi venit viitorul socru să-l ia de acolo. De trei ori a fugit de la el înainte de logodnă și s-a întors la han, până când bătrânul l-a dus legat la un schit din munte: patruzeci de zile de post, mătănii și rugăciuni. A ieșit de acolo pocăit, s-a logodit și s-a însurat. Mult mai târziu, într-o noapte de iarnă, află de la un om venit de la oraș că hanul a ars până în pământ și că Marghioala a pierit sub jăratic.

Socrul râde („A băgat-o în sfârșit la jăratic pe matracuca!”) și susține că hangița îi pusese farmece în fundul căciulii și că iedul și cotoiul fuseseră una: dracul. Naratorul îi răspunde că, dacă e așa, atunci dracul „te duce, se vede, și la bune”. Bătrânul îi spune că dracul te duce întâi la bune, ca să te spurce, și apoi știe el unde te duce. Iar când Fănică îl întreabă de unde știe, socrul răspunde: „asta-i altă căciulă”.