«Noaptea de decemvrie» de Alexandru Macedonski — text, comentariu, simboluri și figuri de stil

Poemul începe într-un spațiu real și închis: „Pustie și albă e camera moartă”. Focul din vatră se stinge, iar poetul stă alături, „trăsnit stă de soartă”, „Cu nicio schinteie în ochiu-adormit”. Versul „Iar geniu-i mare e-aproape un mit” spune că talentul lui pare uitat de lume, aproape o legendă. Ultimul vers, despărțit de strofă, reia imaginea ochiului stins, ca un refren.

Spațiul se lărgește: „Pustie și albă e-ntinsa câmpie”, sub un viscol albastru care „geme cumplit”. Albul odăii se întinde peste toată lumea. Răstriștea, adică sărăcia și necazul, e o fiară care îl sfâșie, iar luna îl privește „cu ochiu-oțelit”, rece și dușmănoasă. Poetul e, în negura nopții, „un alb monolit”: nemișcat, înghețat, dar încă în picioare. Versul despărțit de strofă reia privirea lunii.

Umbra se adună în jurul poetului ca troienele, iar „Făptura de humă de mult a pierit”: trupul, făcut din lut, pare deja mort. Doar fruntea, adică gândul și orgoliul lui, „rămâne în lună”, mândră. Antiteza dintre trupul învins și fruntea mândră e prima formă a temei: omul e zdrobit de viață, dar idealul lui nu se predă. Odaia moare și ea în noapte, iar versul de refren reia imaginea trupului pierit.

Strofa următoare spune direct: „E moartă odaia, și mort e poetul”. Afară lupii urlă răgușit, iar sunetul crește „cu-ncetul”, ca un tremol de vânt; crivățul țipă. Întrebarea „dar el, ce-a greșit?” arată nedreptatea destinului: poetul suferă fără vină.

Urgia e și afară, și în gândul lui, iar luna e rece „în el, și pe cer”. Lumea din jur și sufletul poetului sunt la fel de reci și de pustii: natura exprimă starea lui, ca într-o corespondență simbolistă.

Momentul de trecere vine din vatră: scrumul clipește, pe ziduri aleargă năluci albastre, iar o flacără vie se urcă, palpită și „vorbește”. Flacăra e numită „Arhanghel de aur”: e un mesager ceresc, inspirația. Ea îi cere să cânte și să-și înece suspinul „În slava-nvierei”, adică în bucuria învierii, și îi promite: „Avut, și puternic emir, voi să fii”. Odaia albă se umple de vibrare: arta îl ridică pe poet din moarte.

Poetul a devenit emirul Bagdadului. Exclamația „Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul”, care deschide și închide strofa, sună ca un strigăt de bucurie. Totul e frumusețe și lux: petale de roze plutesc în aer, mătasea e țesută cu fir, havuzele cântă. Emirul are „Movile înalte de-argint și de aur”, pietre ca focul, pumnale de oțel, cai „cu foc în copite”. Imaginile sunt pline de culoare și de lumină: un Orient de basm, opusul odăii albe și reci.

Bagdadul e un rai de grădini, de izvoare și de minarete, sub un cer „galben și roz ce palpită”. Emirul are tot: „E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu”. Și totuși „zilnic se simte furat de-o visare”: gândul îl duce mereu spre Meka. În fața dorinței, tot ce are dispare. Strofa se închide cu versul „Iar el e emirul, și toate le are”: bogăția nu-l mai poate ține.

Meka îi cere totul: „Îi cere simțirea, îi cere ființa”, frumusețea și sufletul, „Din tălpi până-n creștet”. Dar cetatea e departe, „e-n zarea de flacări”, iar între el și ea se întinde o pustie imensă, în care cad mulți oameni. Pustia „e-o mare aprinsă de soare”, fără păsări, pomi și izvoare. Strofa se încheie cu antiteza: „Și dulce e viața în rozul Bagdad”. Alegerea emirului e alegerea artistului între viața ușoară și idealul care cere jertfă.

Emirul pleacă în fruntea convoiului. Se oprește o clipă pe un pisc verde și își privește orașul; din ochi îi cade o lacrimă, în timp ce soarele răsare „În gloria-i de-aur”. Despărțirea de Bagdad e dureroasă: emirul știe ce lasă în urmă. Versul despărțit de strofă, „Și lacrima, clară, lucește, și pică”, oprește povestea pe acest gest.

Înainte de pustie, emirul mai cere să bea o dată din fântâna la care își alinta blondețea în copilărie, iar fântâna e „tot cum o știe”. Dar sub umbra ei se răsfață un om: „Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit”, plin de bube, prăfuit și „Viclean la privire”. Drumețul e opusul emirului: urât, sărac și viclean.

Emirul îl întreabă de nume, iar drumețul îi răspunde, în loc de nume: „La Meka, plecat-am a merge și eu”. Vocea ciudată repetă „La Meka! La Meka!”, ca un ecou. Drumețul pleacă pe un drum care cotește: drumul ocolește „mai mult — tot mai mult”, dar e umbrit de pomi, iar urechile i se umplu de „un vesel tumult”. Drumul cotit e calea celui care ajunge prin ocolișuri, fără suferință.

Emirul pleacă și el, dar prin pustie. Bagdadul se mistuie în soare, „Mai stins decât visul pierdutului rai”. Poemul spune că „și calea e dreaptă”, iar repetiția „E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg” face drumul nesfârșit. Calea dreaptă e calea idealului fără compromis: cea mai scurtă, dar și cea mai grea.

Pustia nu are ierburi, pomi sau izvoare; în ochi apare „o nălucă de sânge”, iar în gât arde setea. Deasupra e doar cer roșu, „ș-atât”. Oamenii merg mai departe „sub flăcări de soare”, iar orașul sfânt nu se arată. Pustia „Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde”: verbele la prezent și repetiția „Și tot” arată un chin fără sfârșit.

Când speranța pare moartă, în zarea de sânge lucește ceva: „Chiar porțile albe le poate vedea”. Strigătul „E Meka! E Meka!” îl ridică, iar emirul aleargă spre zidurile albe, care „lucesc — strălucesc”. Dar Meka „începe și dânsa să meargă”: se depărtează odată cu el. Cetatea e un miraj al pustiei.

Emirul aleargă „Ca gândul” spre năluca albă și spre poamele de aur, dar „visu-i, nu este un vis omenesc”: idealul lui nu e pe măsura omului. Cetatea „rămâne nălucă”, cu porți de topaze și turnuri de argint, iar emirul știe că ele îl mint și totuși se grăbește spre ele. Aici e miezul temei: artistul urmărește idealul chiar știind că nu-l va atinge.

Meka, „Regina trufașă, regina magiei”, rămâne în zarea pustiei. Emirul vede o nălucă trecând pe sub poarta ei, în timp ce cămila lui se clatină: „Și-n Meka străbate drumețul pocit”, pe drumul cotit. Ironia e amară: ajunge cel urât și viclean, care a ocolit, nu cel care a mers drept. Versul „Pe când șovăiește cămila ce-l poartă”, spus de două ori, încadrează scena.

Emirul moare „sub jarul pustiei”, iar în aceeași clipă focul se stinge în odaie: cele două planuri se unesc. Lupii urlă, iar frigul se face „un brici de oțel”. Finalul explică alegoria: luna rece, dușmănia lupilor, sărăcia și izolarea poetului „Sunt toate pustia din calea cea dreaptă” și sunt „Meka cerească”. Suferința lui e chiar drumul spre ideal. Ultimul vers, despărțit de strofă, „Murit-a, emirul, sub jarul pustiei”, sună ca un epitaf.