«Scrisoarea I» de Mihai Eminescu — text, comentariu, figuri de stil (bacalaureat)

Poezia începe cu un gest obișnuit: seara, cu „gene ostenite”, poetul stinge lumânarea. În liniștea odăii se aude doar ceasornicul, care „urmează lung-a timpului cărare”: timpul curge și în lipsa omului. Când perdelele sunt date la o parte, luna își varsă lumina peste toate.

Lumina lunii scoate din noaptea amintirii „o vecie-ntreagă” de dureri, dar durerile sunt îndulcite: „le simțim ca-n vis pe toate”. Incipitul fixează cadrul (noaptea, singurătatea, luna) și starea (melancolia), la care poezia se va întoarce în final.

Poetul i se adresează lunii („Lună tu, stăpân-a mării”), ca unei divinități. Ea dă viață gândurilor și liniștește suferințele, luminează pustiuri, codri, mări, țărmuri, palate și cetăți și pătrunde prin ferestrele a mii de case. Enumerația și exclamațiile fac din lună o putere care vede totul.

Sub lumina ei, oamenii sunt egali. Luna vede un rege care face planuri „pe un veac” și un sărac care abia se gândește la ziua de mâine. Deși soarta i-a așezat pe trepte diferite, pe toți îi stăpânește „raza ta și geniul morții”, iar toți sunt robii acelorași patimi: „Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”

Urmează o galerie de oameni: unul se privește în oglindă și își buclează părul, altul caută adevărul în cărțile vechi, altul face negoț și socotește aurul adus de corăbii. Fiecare este prins de o patimă mică.

Dintre toți se desprinde bătrânul dascăl, cu „haină roasă-n coate”, care face un calcul „fără capăt”. Portretul lui este umil, chiar comic: tremură de frig, își înfundă gâtul în guler și pune bumbac în urechi. Dar acest om „gârbovit și de nimic” ține în mintea lui universul: „Universul fără margini e în degetul lui mic”. Antiteza dintre trupul neînsemnat și gândirea fără margini este ideea portretului. Comparația cu Atlas, care ținea cerul pe umăr, încheie secvența: dascălul sprijină lumea „într-un număr”.

Luna strălucește peste cărțile dascălului, iar gândul lui pornește înapoi, „cu mii de veacuri”, spre începutul lumii. Poetul descrie ce era înainte de toate prin negații: „La-nceput pe când ființă nu era nici neființă”. Nu era nimic de văzut și nici ochi care să vadă; nimic nu se desfăcuse încă, iar „în sine împăcată stăpânea eterna pace”.

Interogațiile „Fu prăpastie? genune?” arată că acel început nu poate fi spus în cuvinte obișnuite. Apoi totul se schimbă: „Dar deodat-un punct se mișcă”. Din acest prim punct pornește creația; el face din haos „mumă” și devine „Tatăl”.

Punctul, „mult mai slab ca boaba spumii”, devine stăpânul lumii. Din acel moment se desfac negurile, răsar luna, soarele și stihiile, iar „colonii de lumi pierdute” vin din haos, atrase în viață de un dor nemărginit.

Pe acest fundal uriaș, oamenii par foarte mici: „Microscopice popoare”, care fac pe pământ „mușunoaie de furnici” și se cred minunați. Metafora „Muști de-o zi pe-o lume mică” arată cât de scurtă este viața omului față de univers. Lumea întreagă este „o clipă suspendată”, cu întuneric înainte și înapoi. Secvența se încheie cu ideea că universul este un vis al neființei: „Căci e vis al neființii universul cel chimeric...”

Gândul dascălului merge acum înainte, „mii de veacuri”. El vede soarele stingându-se, roșu, „ca o rană printre nori întunecoși”, planetele înghețând și ieșind din drumul lor, cerul înnegrindu-se. Comparația „Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au perit” face din stingerea stelelor o imagine a toamnei.

La sfârșit, timpul însuși moare: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie”. Nimic nu se mai întâmplă, totul tace, iar lumea revine la liniștea de dinaintea creației: „reîncep-eterna pace”. Începutul și sfârșitul se oglindesc unul în altul. Un rând de puncte încheie partea filozofică a poeziei.

De la univers, poetul revine la oameni. De la „talpa” mulțimii până la regi, toți sunt „munciți” de enigma vieții și nu se poate spune care e mai nenorocit. Versul „Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate” poate fi citit așa: fiecare om repetă aceeași soartă, ca o singură esență care apare în toate lucrurile; revista tipărește cu litere cursive cuvintele «Unul» și «una».

Unii se ridică deasupra celorlalți, alții se pierd în umbră, „ca și spuma nezărită”. Soartei nu-i pasă de ce vor sau ce gândesc oamenii: ea trece peste viața lor „Ca și vântu-n valuri”.

Partea satirică începe cu o întrebare: ce va avea bătrânul dascăl din gloria de după moarte? El speră că numele lui va fi purtat „din gură-n gură” și că scrierile lui vor avea adăpost în mintea oamenilor. Poetul îi răspunde direct, ironic: „O sărmane!” Omul abia își amintește propria viață; cum o vor înțelege alții?

Urmează imaginile posterității. Un pedant cu „ochii cei verzui”, el însuși un om fără valoare, îi va cântări stilul și îl va așeza, în două rânduri, într-o notă „prizărită” de subsol. Moartea egalizează totul: „Peste toate o lopată de țărână se depune.” La înmormântare, un „mititel” va vorbi, lăudându-se pe sine în umbra numelui său. Concluzia este amară: „Iată tot ce te așteaptă”. Versul următor, despre posteritatea „încă și mai dreaptă”, este ironic: urmează nedreptățile ei.

Oamenii nu-l pot ajunge pe omul de geniu, așa că îl vor aduce la nivelul lor. Vor aplauda „biografia subțire” care arată că n-a fost „vr-un lucru mare”, că a fost om ca ei; fiecare va fi mulțumit că n-a fost mai mult decât el. Lauda va fi rostită cu o „ironică grimasă”.

Nu opera îi va interesa, ci viața lui măruntă: „pete multe, răutăți și mici scandale”, păcatele, slăbiciunea și oboseala. Ultimul vers al secvenței spune ideea satirei: micile mizerii ale vieții „Mult mai mult îi va atrage decât tot ce ai gândit.” Un al doilea rând de puncte desparte satira de final.

Poezia revine la tabloul de la început. Luna plină își revarsă „liniștita ei splendoare” printre ziduri și arbori în floare și scoate din noaptea amintirii mii de doruri. Durerea este amorțită, ca în incipit: „le simțim ca-n vis pe toate”.

Ultimele versuri repetă aproape cuvânt cu cuvânt versuri din imnul lunii (v. 9–12 și 20): pustiurile, codrii, valurile mării și, la sfârșit, „raza ta și geniul morții”. Repetiția închide poezia într-un cerc: după toate gândurile despre univers și despre om, rămân luna și moartea, care stăpânesc pe toți la fel.