«Aci sosi pe vremuri» de Ion Pillat — text, comentariu, figuri de stil (bacalaureat)

Poezia începe cu o imagine a prezentului: casa este goală, iar păianjenii au țesut plase peste poartă și zăvor. Metafora „casa amintirii” spune de la început că nu este doar o clădire, ci locul în care se păstrează trecutul familiei. Hornul nu mai fumegă, „nu mai trage alene din ciubuc”, ca un boier bătrân care și-a lăsat pipa.

Versul al patrulea trimite într-un trecut și mai îndepărtat, al haiducilor și al poterilor, iar plopii care „îmbătrâniră” în drumul lor spre zare măsoară timpul scurs. Cu versul al șaselea începe amintirea propriu-zisă: „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.” Adverbul „Aci” fixează locul, iar perfectul simplu „sosi” deschide o poveste.

Scena sosirii este un mic tablou de epocă. Bunicul, nerăbdător, pândește de la scară trăsura care vine legănată „prin lanuri de secară”. Poetul notează cu un zâmbet distanța dintre lumi: „Pe-atunci nu erau trenuri ca azi”.

Din berlină sare o fată „subțire”, într-o crinolină largă, rochia la modă pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Detaliile vestimentare și mijlocul de transport, berlina, așază întâmplarea în timpul tinereții bunicilor.

Seara, cei doi privesc câmpia luminată de lună, care pare un lac. Poetul își închipuie că bunicul i-a recitat «Le Lac» de Lamartine, una dintre cele mai cunoscute poezii ale romantismului francez, iar apoi «Zburătorul» lui Ion Heliade-Rădulescu, numit cu vechea formă a numelui său, „un tânăr Eliad”. Rima dintre „lac”, la sfârșitul versului 11, și titlul «Le Lac» leagă peisajul de poezia citită.

Fata ascultă „tăcută, cu ochi de peruzea”, iar totul se țese „ca-n basme”. Poetul privește această iubire ca pe una trăită după cărțile vremii: o idilă romantică, cu lună, lac și versuri recitate.

În mijlocul idilei, de departe, se aude un clopot. Poetul nu știe ce anunță: „De nuntă sau de moarte”. Antiteza adună în același sunet începutul unei vieți în doi și sfârșitul vieții, adică tot drumul pe care îl va face cuplul.

Versul al 19-lea stă singur, ca o strofă de un vers: „Dar ei, în clipa asta, simțeau că-o să rămână...”. Îndrăgostiții cred că momentul lor va dura; punctele de suspensie lasă loc tăcerii care urmează și pregătesc trecerea în prezent.

Partea a doua începe cu un vers singur, care răspunde celui dinainte și rimează cu el: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...”. Iluzia celor doi îndrăgostiți este contrazisă de un singur vers.

Urmează o meditație despre timp: „Ce straniu lucru: vremea!”. Omul se mai regăsește numai în portretele șterse de pe perete, dar nu și în chipul de acum, pentru că „trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...”. Persoana a II-a are aici un sens general, ca într-o maximă: oricine îmbătrânește trăiește această ruptură între cine a fost și cine este.

Versul al 25-lea aduce întoarcerea în timp: „Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu”. Comparația „Ca ieri” apropie două momente despărțite de zeci de ani, iar sosirea iubitei repetă punct cu punct sosirea bunicii: trăsura merge „Pe urmele berlinei”, prin același lan de secară, și oprește la aceeași scară, în dreptul pridvorului.

Iubita este și ea „Subțire” și calcă nisipul pe care a sărit cândva bunica. Amurgul se oprește cu berzele „într-însul”, așa cum în prima parte berzele cădeau ca niște umbre deasupra casei. Natura, casa și gesturile sunt aceleași; doar oamenii s-au schimbat.

Și poetul îi spune iubitei poezii, dar ale vremii lui: poeme ale lui Stuart Merrill, poet simbolist de limbă franceză, și «Balada Lunei» de Horia Furtună, poet român cu care Pillat a condus în 1916 revista «Flacăra». Se schimbă doar autorii: bunicul recitase din romantici.

Paralelismul continuă: dacă bunica asculta „cu ochi de peruzea”, iubita ascultă „cu ochi de ametist”. Ultimul vers al secvenței, „Și ți-am părut romantic și poate simbolist”, este o autoironie: poetul știe că, oricât de nou s-ar crede, repetă un gest vechi, iar iubirea lui are ceva din romantismul bunicilor.

Finalul reia aproape cuvânt cu cuvânt scena din versurile 17–18. Clopotul sună din nou, „Același clopot poate”, iar incisul pus între linii de pauză arată îndoiala: poate fi același, poate fi altul.

Ultimul vers, despărțit de restul, repetă versul al 18-lea: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.” Repetiția închide poezia într-un cerc. Ce a trăit bunica trăiește acum iubita, iar clopotul care a sunat pentru generația de atunci sună și pentru cea de acum, la nunți și la morți.