«Nunta Zamfirei» de George Coșbuc — text, comentariu, tema și figuri de stil (bacalaureat)

Poezia începe ca un basm, cu o formulă care măsoară lumea: „E lung pământul, ba e lat”. Pe tot pământul nu se află un domn atât de bogat ca Săgeată, iar fata lui e atât de frumoasă încât ai pune-o, ca pe o icoană, într-un altar. Mulți prinți au pețit-o, iar dintre ei a fost ales cel mai drag.

A treia strofă îl numește pe ales, Viorel, un prinț „frumos și tinerel” venit „Dintr-un afund de Răsărit”. Fata se îndrăgostește de el, iar naratorul spune că așa i-a fost scris: „Că doară tocmai Viorel / I-a fost menit.” Numele fetei, Zamfira, apare abia mai târziu, când ea iese să-și întâmpine mirele.

Vestea nunții pornește „mai călător / Decât un vânt” și ajunge la toți craii lumii. Pământul întreg pare mic pentru ea: cele patru margini ale lui „strimte-au fost în largul lor”. Hiperbola începe încă de aici.

Împărații se ridică din tron unul după altul, regii se îmbracă în purpură, iar doamnele se gătesc „dinadins / Ca niciodat’”. Nunta este pregătită de întreaga lume a basmului, iar pregătirile ei sunt un eveniment.

În ajunul nunții pornesc la drum nuntași „din nouăzeci de țări”, din munți, din văi și de peste mări. Din zori sosesc, cu fete și feciori, rădvanele de crai, „Pe netede poteci de plai”, fiecare tras de patru cai, pe care naratorul îi numește îndată „patru sori”.

Oaspeții vin din toate părțile lumii, din Zorit și din Apus, cu stema în frunte și îmbrăcați „Cum astăzi nu-s”. Câțiva au și nume: bătrânul Grui cu Sanda și Rusanda, Tinteș cu Lia, Bardeș, care trăiește prin munți sâlhui. Ei nu mai apar în restul poeziei: sunt doar câțiva dintre mulții oaspeți.

Naratorul nu mai povestește, ci se minunează: „Și alții, Doamne! Drag alint / De trupuri prinse-n mărgărint!” Exclamațiile se țin lanț: fetele sunt dragi, rochiile lor sunt țesute în flori, hainele flăcăilor sclipesc de argint.

Strofa următoare arată tinerii călări. Caii spumegă, vântul vuiește prin vulturii de pe creasta coifurilor, iar un prinț mai tânăr trece cu o mână în șold și cu cealaltă pe prăsea, mânerul armei. Aliterația din „Prin vulturi vântul viu vuia” face să se audă vântul.

Spre amiază se vede crescând în zări rădvanul mirelui, cu nașii, cu socrii mari, cu nuntașii și cu nouăzeci de feciorași călări. Gazdele îi ies înainte cu un alai de sfetnici și de popor, cu muzici, iar drumul e un covor „De flori de Mai”.

Când alaiul se oprește, Paltin, un crai, rostește vorbele de pețit, apoi se aude sunet de treasc, de trâmbițe și de chiuituri. Aici naratorul se oprește singur: „Dar ce scriu eu? Oricum să scriu / E ne-mplinit!” Cuvintele nu pot cuprinde atâta veselie, iar poetul o spune chiar în poezie.

Abia acum apare mireasa. Zamfira iese din iatacul de sus al foișorului, ușoară și sprintenă, „Frumoasă ca un gând răzleț, / Cu trupul nalt, cu părul creț”. Portretul continuă cu o comparație („Un trandafir în văi părea”) și cu brâul de argint care îi încinge trupul mlădios.

Naratorul recunoaște iar că nu poate spune mai mult: nici nu-și poate închipui o fată mai frumoasă. Când Viorel o ia de mână, Zamfira se roșește, vătaful dă semnalul cu steagul, iar alaiul pornește la cununie „Încetinel”.

Cât timp mirii se cunună, poporul joacă în drum, după tilinci, „Ca-n port de sat”: feciori cu zurgălăi la opinci, câte cinci la zece fete. A doua strofă descrie chiar pașii horei: trei pași la stânga, trei la dreapta, oamenii se prind de mâini, se adună în cerc și bat pământul în tact.

Apoi vine ospățul: „Un râu de vin!”, mese cât un hotar, oaspeți rari, crai, crăiese și generali din alte neamuri. Veselia ajunge până la cer. Soarele se oprește mirat pe loc, ca să vadă atâta joc pe pământ. Personificarea și hiperbola arată că nunta este sărbătoarea întregii lumi.

Naratorul i se adresează iar cititorului: „De-ai fi văzut”. Joacă fetele de împărat, frumoase și trupeșe, cu ochi șireți ca de vulpe și cu părul buclat; joacă prinții care au ucis zmei cu buzduganul, feții-voinici și feții-frumoși, chiar și logofeții.

Urmează o scenă comică: Peneș-împărat îl vede pe piticul Barbă-cot privind de pe un gard și îl pune la joc, iar piticul sare într-un picior printre oameni. La urmă pornesc și bătrânii regi. Antiteza „Sunt grei bătrânii de pornit, / Dar de-i pornești, sunt grei de-oprit!” sună ca o vorbă din popor și aduce hiperbola de la final: nunta ține patruzeci de zile.

Ultimele două strofe sunt urarea de nuntă. Mugur-Împărat se ridică primul, cu paharul plin în mână, după obiceiul din bătrâni, și închină. Urarea lui folosește o comparație din natură: mirilor le urează atâția ani câți maci sunt pe livezi.

Ultima urare privește viitorul: „Și-un prinț la anul! blând și mic”, care să crească mare și voinic, iar oaspeții să joace din nou, „Și la botez!” Poezia se încheie deci cu o deschidere: după nuntă va urma o nouă sărbătoare, iar viața merge mai departe.