«Miorița» — textul baladei, comentariu, teme și figuri de stil (bacalaureat)

Balada începe cu un cadru de o frumusețe aproape paradisiacă: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai”. Trei ciobani coboară cu turmele la vale, iar fiecare vine din altă parte: „Unu-i Moldovan / Unu-i Ungurean / Și unu-i Vrancean.”

Liniștea se rupe repede. Ungureanul și vrânceanul „se sfătuiră / Pe l-apus de soare / Ca să mi-l omoare / Pe cel Moldovan”. Motivul este bogăția lui: are oi mai multe, „Mândre și cornute”, cai învățați și câini mai bărbați. Conflictul este, așadar, unul simplu, omenesc: invidia. Dativul etic „mi-l”, din vorbirea populară, arată implicarea afectivă a naratorului.

Apare personajul fabulos al baladei: o mioară „Cu lână plăviță”, care de trei zile nu mai tace și nu mai mănâncă. Ciobanul observă schimbarea și o întreabă, cu duioșie, ce are: „Ori iarba nu-ți place, / Ori ești bolnăvioară / Drăguță Mioară?”.

Felul în care îi vorbește arată legătura strânsă dintre om și animal. Ciobanul o alintă („Mioriță laie, / Laie, bucălaie”), folosește diminutive și o tratează ca pe o ființă apropiată, aproape ca pe un om.

Mioara îi răspunde și îl sfătuiește să-și mute turma într-un loc ferit, „La negru Zăvoi”, unde e iarbă și umbră. Apoi îi spune deschis ce a aflat: „Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare / Baciul Ungurean / Și cu cel Vrancean!”.

Îi cere ciobanului să-și cheme câinele „Cel mai bărbătesc / Și cel mai frățesc”, adică să se apere. Mioara are darul de a ști ce se va întâmpla: este o ființă năzdrăvană, ca animalele din basme.

Ciobanul nu vorbește despre apărare. Primul lui gând este pentru ce se va întâmpla după moarte: „Și de-a fi să mor / În câmp de mohor”. Cere să fie îngropat „Aice pe-aproape”, în strunga oilor, în dosul stânii, ca să rămână lângă turmă și să-și audă câinii.

La cap vrea să i se pună trei fluiere, de fag, de os și de soc. Versurile se repetă în paralel: „Fluieraș de fag, / Mult zice cu drag!”. Fluierul, unealta ciobanului, va continua să cânte după moartea lui: cântecul îi prelungește viața.

Ciobanul își închipuie cum vântul, trecând prin fluiere, le va face să sune, iar oile se vor strânge în jurul mormântului și îl vor plânge „Cu lacrimi de sânge!”.

Hiperbola arată cât de mare va fi durerea turmei. Natura și animalele iau parte la moartea omului, ca la un ritual de înmormântare: bocetul nu-l fac oamenii, ci oile.

Oilor, mioara nu trebuie să le spună de omor. Să le spună că ciobanul s-a însurat „Cu-o mândră Crăiasă, / A lumei mireasă”. Aici începe alegoria moarte–nuntă, centrul baladei: moartea este numită nuntă, iar mireasa este moartea însăși, „A lumei mireasă”.

La această nuntă iau parte toate elementele lumii: „Soarele și luna / Mi-au ținut cununa”, brazii și păltinașii sunt nuntași, munții sunt preoți, păsările sunt lăutari, iar stelele sunt făclii. Moartea nu mai este o tragedie, ci o integrare în natură, o nuntă cosmică.

Ciobanul se gândește apoi la mama lui, care îl va căuta. Portretul ei este plin de durere: „Măicuță bătrână / Cu brâul de lână, / Din ochi lăcrimând”, alergând pe câmpi și întrebându-i pe toți dacă l-au văzut pe fiul ei.

Prin vorbele mamei apare portretul ciobanului: un „Mândru ciobănel / Tras printr-un inel”, cu fața albă ca „Spuma laptelui”, cu mustața ca spicul grâului, cu părul ca pana corbului și cu ochii ca „Mura câmpului”. Comparațiile sunt luate din lumea satului, iar diminutivele arată iubirea mamei.

Ciobanul îi cere mioarei să se îndure de mama lui și să-i spună doar că s-a însurat „Cu-o fată de Crai / Pe-o gură de rai.” Versul următor reia începutul baladei, „Pe-o gură de rai”, și leagă locul morții de un spațiu paradisiac.

Mamei nu trebuie să-i spună că „la nunta mea / A căzut o stea”: oilor le povestește toată nunta cosmică, dar pe mamă ciobanul vrea s-o cruțe de imaginea care ar trăda moartea. Balada se încheie cu aceeași enumerare a nuntașilor din natură, ca un refren: „Preoți, munții mari, / Paseri, lăutari, / Păserele mii / Și stele făclii!...”.