«Plugarii» de Octavian Goga — text, comentariu, figuri de stil (bacalaureat)

Prima strofă stabilește relația dintre poet și țărani. Sufletul lui obosit („Truditu-mi suflet”) aleargă spre ei ca să se închine, iar lor le spune: „Voi singuri străjuiți altarul / Nădejdii noastre de mai bine”, adică ei păstrează speranța unui popor întreg. Tot ce cântă poetul le aparține: „Al vostru-i plânsul strunei mele”.

Portretul lor este făcut din trei imagini: sunt „Creștini ce n-aveți sărbătoare”, oameni pentru care munca nu se oprește niciodată; sunt „cei mai buni copii ai firii”; sunt „Urziți din lacrimi și sudoare”, ca și cum suferința și munca ar fi chiar materia din care sunt făcuți.

Cerul, „Cu mila-i nesfârșită”, le-a dat privirii lor „cea mai curată rază”. Țăranii au un suflet care tresare „De glasul frunzelor din codru, / De șopot tainic de izvoare”: ei aud ce spune natura.

Strofa îi înfățișează ca pe niște ființe curate, aproape sfinte, crescute în armonie cu lumea din jur. Ideea va reveni în toată poezia: plugarii sunt aproape de Dumnezeu și de natură, dar departe de dreptatea oamenilor.

Plugul ară devreme, „În coapsa grăitoarei miriști”. Pământul este personificat: vorbește, își desface „Blând tainele” din sânul lui, iar glia este numită „milostiva glie”. Primăvara de pe câmpie se oglindește în ochii țăranilor: „Și-n ochiul vostru-i primăvară.”

Ultimele versuri merg mai departe: „toată floarea vă cunoaște / Și toată frunza ei vă știe”. Între om și natură există o înțelegere tainică, un fel de prietenie. Munca la câmp nu este doar trudă, ci și o comuniune cu pământul.

Vara aduce munca grea: plugarii poartă „cu brațele-amândouă / A muncii rodnică povară”. Munca este „rodnică”, dar e și o povară, iar dimineața de vară este „strălucirea-nlăcrimată”, o lumină amestecată cu lacrimi.

Nimeni nu le ușurează truda, „Doar bunul cerului părinte”, care le pune pe frunte „Cununa razelor lui sfinte”. Răsplata lor nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu: imaginea îi transformă pe țărani în sfinți cu aureolă.

Repetiția „A voastră-i” deschide strofa cea mai dură. Plugarii au „jalea cea mai mare” și „truda cea mai sfântă”, dar „Stăpânul vitreg vă lovește”, în timp ce cerul îi binecuvântează. Antiteza dintre stăpânul nedrept și cerul bun arată conflictul social al poeziei.

Pentru pâinea pe care o dau, „Piticul vă plătește fiere”: piticul se citește de obicei ca omul mic la suflet care îi exploatează și îi răsplătește cu amărăciune. Singura mângâiere vine tot de sus: „Îndurător v-ascultă Domnul”.

Toamna, când „doarme plugul pe rotile”, munca se oprește, iar în bordeiul țăranilor coboară lumea basmelor: „Cosânzeana, / A visurilor noastre Doamnă”, crai „cu argintate coifuri”, zâne bălaie îmbrăcate în aur.

Strofa se încheie cu o antiteză: „Atâta strălucire-ncape / În bietul bordeiaș de paie.” Casa săracă adăpostește o bogăție de alt fel, cea a imaginației și a tradiției populare. Țăranii sunt săraci, dar păstrează comoara spirituală a poporului.

Poetul îi numește „Frați buni ai frunzelor din codru, / Copii ai mândrei bolți albastre”. Prin suferința lor, ei sfințesc „Țărâna plaiurilor noastre”: pământul țării devine sfânt pentru că e udat cu „roua suferinții” lor.

Din casa lor, unde „Plâng doinele și râde hora”, se va naște viitorul: „Va străluci odată vremii / Norocul nostru-al tuturora.” Doina și hora, cântecul și jocul popular, sunt semnele unei identități care a rezistat. Speranța poetului este una socială și națională în același timp.

În ultima strofă poetul vorbește despre sine. Lacrima lui se frânge „Prin sita genelor”, iar cântul lui este cel „ce-n pustie / Neputincioasa jale-și plânge”. Poezia singură nu poate schimba nimic.

Puterea adevărată stă în tăcerea țăranilor: în „pacea obidirii voastre”, ca într-un „întins adânc de mare”, „Trăiește-nfricoșatul vifor / Al vremilor răzbunătoare”. Finalul poate fi citit ca o prevestire: suferința adunată de veacuri va izbucni cândva ca o furtună, iar timpul dreptății va veni.