«Rugăciune» de Octavian Goga — text, comentariu, figuri de stil (bacalaureat)

Poetul se înfățișează ca un rătăcitor obosit care cade în genunchi în fața lui Dumnezeu și îi cere să-i arate drumul. Primele trei strofe sunt cereri pentru sine: să fie ferit de ispite, să-și întoarcă privirea spre „cei rămași în urmă”, să înțeleagă legile firii, să primească „cântecul” și „lumina”.

Strofa a patra schimbă sensul rugăciunii: poetul nu vrea să-și plângă propria soartă, ci vrea ca „jalea unei lumi” să plângă în lacrimile lui. În ultimele două strofe cere toată suferința celor umiliți și o furtună în suflet, din care să se nască „Cântarea pătimirii noastre”. Poezia este, așadar, rugăciunea unui poet care își alege menirea: să fie glasul durerii colective.

Eul liric este poetul însuși, care vorbește la persoana I și i se adresează direct lui Dumnezeu, numit „stăpâne”, „Părinte” și „Doamne”. Situația lirică este cea a unei rugăciuni: un om obosit de drum, care se simte pierdut în fața prăpăstiilor și a negurii, îngenunchează și cere ajutor.

Rugăciunea este făcută din cereri, rostite la imperativ: „orânduie-mi”, „smulge”, „Dezleagă”, „Dă-mi”, „Alungă”, „Învață-mă”, „seamănă-mi”. Treptat, cel care se roagă se uită tot mai puțin la sine și tot mai mult la ceilalți, iar la sfârșit nu mai vorbește despre «eu», ci despre «noi»: „Cântarea pătimirii noastre”.

Poezia este construită ca o rugăciune, dar ceea ce cere poetul nu este fericirea personală. Cererile urcă de la cele pentru sine (un drum, apărare de ispite, înțelegere, cântec) la renunțarea la sine: în strofa a patra, poetul vrea ca prin lacrimile lui să plângă „jalea unei lumi”. De aici înainte, toate cererile privesc durerea celorlalți: „robiile de veacuri”, „umiliții” cu umeri gârbovi.

Astfel, «Rugăciune» poate fi citită ca o artă poetică. Poetul își definește rolul: el nu este un geniu singuratic, ca poetul romantic, ci un purtător de cuvânt al colectivității, un poet care cântă pentru un popor. Imaginea finală, glasul „de aramă” născut din furtună, arată că această misiune cere suferință și tărie.

Forma de rugăciune nu este întâmplătoare. Limbajul religios (vocativul „Părinte”, imperativele, repetiția „Dă-mi”) se potrivește cu lumea satului ardelenesc pe care o va cânta volumul, o lume în care biserica, preotul și dascălul aveau un loc central. Poezia deschide volumul «Poezii» și îi anunță tema: „Cântarea pătimirii noastre”.

Octavian Goga a publicat «Rugăciune» în 1905, anul debutului său editorial. Poezia a apărut în revista «Luceafărul» de la Budapesta (anul IV, nr. 17, 1 septembrie 1905), al cărei director era și el, în numărul în care revista anunța: «A apărut: Oct. Goga: Poezii». Volumul «Poezii», tipărit la Budapesta de editura revistei, a primit în 1906 premiul «Năsturel-Herescu» al Academiei Române, pe baza unui raport al lui Titu Maiorescu.

Poetul și-a revizuit textul. În prima versiune, din revistă, Dumnezeu era numit peste tot «stăpâne»: «Stăpâne-orânduie-mi cărarea», «Stăpâne, văzul meu îndreaptă», «Învață-mă stăpâne-a plânge» (retipăririle volumului din 1907 păstrează aceste versuri, dar au deja «părinte» în versul 31). Tot acolo apăreau «Atâtor patimi fără leacuri» și «Demult plâng umiliții-n umbră». În «Poezii alese» (1915) și în volumul «Poezii» din 1924, după care tipărim aici, poetul a scris „Părinte”, „Tu Doamne”, „Atâtor doruri” și „De mult gem umiliții-n umbră”.

Textul care se citește azi (de pildă cel de pe Wikisource) îl urmează pe cel revizuit, cu câteva diferențe mici: «Părinte,-orânduie-mi» și «Tu, Doamne» (cu virgule), «Încheagă-și» în loc de „Închiagă-și” și fără linia de pauză de la începutul versului 37. Dacă manualul tău are aceste forme, de aici vine diferența.

Octavian Goga (1881–1938) s-a născut la Rășinari, lângă Sibiu, în Transilvania aflată atunci în Austro-Ungaria, și a murit la Ciucea. A fost unul dintre conducătorii revistei «Luceafărul» de la Budapesta și și-a publicat aici majoritatea poeziilor. Volumul de debut, «Poezii» (1905), premiat de Academia Română, l-a consacrat ca poet.

Mai târziu a fost om politic: între decembrie 1937 și februarie 1938 a fost prim-ministru, în fruntea unui guvern de extremă dreaptă, care a dus o politică antisemită.