«Amintiri din copilărie» de Ion Creangă — rezumat pe părți, personaje, eseu (bacalaureat)

Amintirile încep cu gândul naratorului matur: „Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre”. Satul Humulești, din fața Târgului Neamț, peste apa Neamțului, este un sat mare și vesel, de răzeși, împărțit în Vatra Satului, Delenii și Bejenii, cu gospodari harnici și cu o biserică frumoasă. Părintele Ioan de sub deal face lângă poarta bisericii o chilie pentru școală și umblă din casă în casă, cu bădița Vasile al Ilioaei, dascălul bisericii, ca să-i convingă pe oameni să-și dea copiii la învățătură. Printre școlari este și Nică, „un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea”.

Prima școlăriță este Smărăndița, fata popii, ageră la minte și la nebunii. Preotul aduce un scaun nou, pe care îl numește „Calul Bălan”, iar moș Fotea, cojocarul, un bici de curele, botezat „Sfântul Niculai”. Sâmbăta, dascălul îi ascultă pe toți, iar pentru fiecare greșeală se dă o lovitură. Smărăndița râde și este prima pedepsită. Copiii omoară apoi muștele cu ceaslovul și sunt pedepsiți și pentru asta.

Prin mai, aproape de Moși, bădița Vasile îl pune pe Nic-a lui Costache, un băiat mai mare, să-l asculte pe Nică. Acesta îi însemnează douăzeci și nouă de greșeli. Speriat, Nică fuge din școală și se îngroapă în țărână, între păpușoii unui vecin, în timp ce doi băieți trimiși după el trec pe lângă el fără să-l vadă. Acasă spune că nu mai merge la școală, dar a doua zi preotul îl împacă și îi amintește că s-ar putea face popă, iar el are o singură fată. Nică se pune pe carte.

De Sfântul Foca, vornicul strânge oamenii la clacă, să repare drumul pe care urma să treacă Vodă. Bădița Vasile vine cu școlarii să ajute și este prins cu arcanul la oaste și dus la Piatra. Școala rămâne pustie. Băieții umblă cu preotul în ajunul Crăciunului și al Bobotezei, ca „mânzii popii”, și răstoarnă odată masa unui gospodar. Mama învață și ea carte alături de Nică și vrea să-l vadă preot, iar tatăl o ia în râs: „Dac-ar fi să iasă toți învățați, după cum socoți tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.”

În vara holerei de la 1848, Nică merge după morți la biserică și este trimis la stâna din dumbrava Agapiei, ca să fie ferit de boală. Se îmbolnăvește chiar acolo, bea apă toată noaptea, iar tatăl îl aduce acasă cu căruța. Moș Vasile Țandură și un alt doftor al satului îl înfășoară în hoștine fierbinți, iar a doua zi copilul se trezește sănătos.

Iarna, mama și tata se ceartă iar pentru școală. Bunicul David Creangă din Pipirig, tatăl mamei, vine în vizită și hotărăște să-l ducă pe Nică, împreună cu Dumitru, fiul lui cel mai mic, la Broșteni, la școala lui Alecu Balș. Le povestește cum a venit familia din Ardeal și cum, în vremea zaverei, mama lui Nică, mică, fusese uitată în albie de frica turcilor. Pe drum, Nică alunecă de pe o punte și cade în Ozana; bunicul îl scoate și îl duce înfășurat, într-o desagă, la Pipirig, unde bunica Nastasia plânge de mila lui.

La Broșteni, copiii stau în gazdă la Irinuca, într-o cocioabă de pe malul Bistriței. Profesorul pune un școlar să-i tundă, iar ei învață „Îngerul a strigat”. Se umplu de râie de la caprele Irinucăi și sunt opriți de la școală. În Sâmbăta lui Lazăr urnesc o stâncă de pe munte, care dărâmă gardul și tinda Irinucăi, omoară o capră și se duce în Bistrița. Fug cu pluta la Borca, apoi pornesc spre Pipirig cu doi plăieși, sunt prinși de viscol și petrec noaptea lângă foc, în munte. Bunica îi vindecă de râie cu dohot de mesteacăn, bunicul o despăgubește pe Irinuca, iar de Paști Nică cântă la biserică în Humulești, deși fetele râd de capul lui tuns.

Partea a doua începe cu un elogiu al copilăriei: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești”, la stâlpul hornului, la vatră și la cuptor, inima îi saltă și acum de bucurie. Atunci toți ai casei erau sănătoși, casa era îndestulată, iar copilul era „vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în turburarea sa”.

Urmează portretul mamei, „vestită pentru năzdrăvăniile sale”: îl scoate pe copil să râdă la soare ca să se îndrepte vremea, alungă grindina înfigând toporul în pământ și îi face un semn cu funingine în frunte, ca să nu fie deochiat. Naratorul își dă seama că s-ar putea lăsa dus de gânduri triste și își spune: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată.” Copilul călare pe un băț se crede pe un cal adevărat.

Seara, tatăl vine înghețat de la pădure, iar copiii îi sar în spate. Mama se plânge de zarva lor: Zahei bate toaca în pereți, iar Ion face slujbă cu coif de hârtie pe cap. Tatăl îi apără, pentru că, spune el, copilul trebuie să se joace. La Crăciun, Nică primește coada și bășica porcului, iar de Sfântul Vasile pleacă cu plugușorul împreună cu alți băieți. Popa Oșlobanu îi alungă de la fereastră, iar nevasta lui Vasile Aniței îi fugărește cu cociorva aprinsă.

Nică linge smântâna de pe oalele cu lapte și spune că au luat-o strigoaicele, iar mama îi ține o lecție despre furt. Moș Chiorpec, ciubotarul vecin, îi unge buzele cu dohot ori de câte ori vine să-i ceară curele. Vara, aproape de Moși, Nică se suie în cireșul mătușii Mărioara, nevasta lui moș Vasile, fratele cel mai mare al tatălui, după ce se prefăcuse că îl caută pe vărul Ion la scăldat. Mătușa îl descoperă, iar el sare în cânepă; fugăreala calcă la pământ toată cânepa. Seara, moș Vasile vine cu vornicul și cu paznicul, tatăl plătește paguba și îl bate, iar Nică se rușinează de fetele din sat.

Mama îl trezește devreme cu vorba că îl va pupa cucul armenesc, adică pupăza din teiul lui moș Andrei, fratele mai mic al tatălui. Nică, trimis cu mâncare la lingurarii care prășeau la câmp, se oprește să prindă pupăza, se sperie de creasta ei, astupă scorbura și ajunge târziu, așa că lingurarii flămânzi aproape că îl bat. La întoarcere ia pupăza și o ascunde în pod. Mătușa Măriuca, nevasta lui moș Andrei, vine să se plângă, pentru că pupăza o trezea la lucru; „pupăza era ceasornicul satului”. Nică o duce la iarmaroc s-o vândă, dar un moșneag o dezleagă și o lasă să zboare, apoi îl amenință că îl duce la tatăl lui. Pupăza se întoarce în tei, mama se împacă la masă cu mătușa Măriuca, iar Nică scapă nepedepsit.

Pe aproape de Sânt-Ilie, mama este copleșită de treburi și îl roagă să legene copilul cel mic. Nică fuge la baltă, se scaldă, face ritualurile copiilor pentru apa din urechi și se uită la fetele care spălau pânză. Mama îi ia hainele de pe mal și îi spune: „Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea”. Râs de fete, Nică fuge gol prin grădinile oamenilor, scapă de câinii lui Trăsnea și, flămând, se predă: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă”. Mama îl iartă și îl hrănește, iar când, după o vreme de purtare bună, îl binecuvântează, el plânge de mustrare. Partea se încheie cu autoportretul lui ca „un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești”.

Partea începe cu un dialog între narator și conștiința lui. Naratorul se apără: „căci și eu sunt om din doi oameni; și satul Humuleștii în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic”. Urmează locurile din jur: Vânătorii Neamțului, mănăstirile Secul, Neamț, Agapia și Văratec, Târgu Neamț și Cetatea Neamțului, iar pe la Humulești trec domnitori, mitropoliți și lume multă spre mănăstiri și iarmaroace.

În 1852, la sfințirea paraclisului spitalului din Târgu Neamț, se deschide școala domnească, iar Ghica-Vodă le spune copiilor: „Iată copii, școala și sfânta biserică, izvoarele mângâierii și ale fericirii sufletești”. Nică, „cel mai bun de hârjoană și slăvit de leneș”, intră la școala părintelui Isaia Duhu, care îi învață și aritmetică, gramatică și geografie, deși starețul Neamțului ar fi vrut numai ceaslov și psaltire. La o problemă de aritmetică, lui Nică Oșlobanu, fiul popii Oșlobanu, îi cade din sân un urs de mămăligă cu brânză. Popa Oșlobanu se ceartă în biserica Sfântului Lazăr cu părintele Duhu și cu un alt călugăr și îi alungă, aruncând după ei cu pravila și luând un sfeșnic.

Nică Oșlobanu pleacă la școala de catiheți de la Fălticeni, o școală pentru viitori preoți, unde se duseseră deja vărul Ion Mogorogea, Zaharia lui Gâtlan și Trăsnea. Nică îi cere mamei să-l dea și pe el acolo, iar tatăl plătește pentru el două merțe de orz și două de ovăz. Băieții stau în gazdă la Pavel ciubotarul, un holtei, împreună cu moș Bodrângă, un bătrân fără căpătâi care le spune povești și le cântă din fluier. Catihetul joacă stos și vine rar la școală. Oșlobanu își cară în spate un car întreg de lemne, ca să nu le plătească, iar dascălii cei mari învață pe de rost și cântă până răgușesc.

Trăsnea, înaintat în vârstă și greu la învățătură, se chinuie cu gramatica într-o zi de noiembrie, pe câmp: repetă bâlbâit, fără să înțeleagă nimic, definiția gramaticii, apoi adoarme pe hat. Nică, numit la Fălticeni Ștefănescu, se duce între timp la fata popii din Fălticenii-Vechi. De lăsatul secului, popa Buligă joacă împreună cu ei, iar seara se cinstesc la crâșma fetei vornicului din Rădășeni, o crâșmăriță frumoasă, unde dansează pe fasolea și pe mazărea ei; cei mai mulți pleacă cu ceva luat.

În post își pun merindele laolaltă, iar ca să scape de cei care mănâncă prea mult, le pun noaptea „poște” la tălpi, hârtii aprinse. Oșlobanu și alt Nică, din Humulești, pleacă acasă cu tălpile arse, iar Trăsnea se mută la altă gazdă. Rămân Nică, Gâtlan, Mogorogea și moș Bodrângă. Aproape de Crăciun, Pavel îi face lui Mogorogea o pereche de ciubote. După sărbători, Gâtlan îi pregătește o șotie: ciubotele puse la uscat pe vatră crapă, iar Mogorogea și Pavel se ceartă.

Când moș Vasile îi aduce fiului său trei purcei, Mogorogea refuză să-i împartă cu tovarășii. Noaptea, îndemnat de Gâtlan, Nică îi descoase mâneca contășului, în care Mogorogea își vâra picioarele ca să doarmă, și îi arde călcâiul cu chibrituri. Mogorogea crede că Pavel i-a făcut-o și îi pune un cărbune aprins pe piept; urmează o bătaie în care se sparg ferestrele și se dărâmă soba, iar purceii dispar. Pavel îi dă afară. În postul mare vine vestea desființării școlilor de catiheți: cei tineri vor merge la seminarul de la Socola, în toamna anului 1855.

Ultima parte începe cu o comparație: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp, și pruncul dezlipit de la sânul mamei sale”, așa nu se lasă Nică dus din Humulești, în toamna lui 1855. Acum e holtei, iar Iașii sunt departe, la șase poște, nu la două, ca Fălticenii. Îi sunt dragi satul, Ozana, părinții, frații, prietenii, horele și șezătorile, cântecele lui Mihai scripcarul.

Mama nu se lasă înduplecată. Îi pregătește cele de trebuință, îi spune că va merge cu Zaharia lui Gâtlan și că îi va duce Luca Moșneagu, vecinul lor, cu căruța cu doi cai „ca niște smei”. Nică plânge și se împotrivește: „Nu mă duc, mamă; nu mă duc la Socola, măcar să mă omori”. Mama îl amenință cu culeșerul, iar tatăl, deși îngrijorat de cheltuială, îi dă dreptate: Nică este cel mai mare dintre frați și trebuie pus pe drumul lui.

În noaptea dinaintea plecării, Nică se gândește să ceară să fie dat la mănăstire, ca să ajungă un călugăr cu bani și cu viață ușoară, dar dimineața Luca Moșneagu strigă la poartă că a înhămat caii, iar mama îl grăbește la drum. Pleacă de ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, când flăcăii și fetele umblau prin sat îmbrăcați de sărbătoare, iar cei doi băieți se simt duși în surghiun.

Caii lui moș Luca, departe de a fi smei, sunt niște mârțoage slabe. Zaharia blestemă desființarea catiheților, iar băieții privesc cu jale cum rămân în urmă satele și munții Neamțului. Fac popas la podul de la Timișești, trec prin Moțca și codrul Pașcanilor și înnoptează la Blăgești, peste Siret, pe prispa unui rotar, unde țânțarii nu-i lasă să doarmă. Moș Luca laudă apele și oamenii de la munte și disprețuiește viața de la câmp.

Pornesc înainte de ziuă, în tovărășia unor căruțași, de frica lăieșilor din Ruginoasa, trec prin Târgu Frumos și Podul Iloaiei și intră în Iași la apusul soarelui. Un flăcău râde de caii lui moș Luca, iar bătrânul îl blestemă. Băieții se ascund sub un țol și îl roagă pe moș Luca să spună că duce drobi de sare. Noaptea târziu ajung în curtea Socolei, sub un plop mare, unde găsesc o mulțime de dascăli veniți de la catiheții din toată Moldova, cei mai mulți cu bărbi mari, împreună cu părinții lor. Partea, neterminată, se oprește aici.