«Mara» de Ioan Slavici — rezumat pe capitole, personaje, eseu (bacalaureat)

Romanul începe direct cu personajul: „A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tânără și voinică și harnică și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc.” Bărbatul ei, Bârzovanu, fusese mai mult cârpaci decât cizmar și stătea mai bucuros la birt decât acasă. Le-au rămas copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Mureșului, o vie mică pe dealul dinspre Păuliș și casa, zestrea mamei.

Mara este precupeață: marțea își întinde șatra la Radna, joia trece Mureșul la Lipova, iar vineri noaptea pleacă la Arad. Când pelerinii vin la mănăstirea de la Maria-Radna, de Sânta-Mărie, e secerișul ei. Își poartă copiii peste tot cu ea și își spune: „Tot n-are nimeni copii ca mine!” Naratorul o arată la tarabă ca pe o „Muiere mare, spătoasă, greuoaie”, cu obrajii bătuți de soare, iar copiii sunt zdrențăroși și nespălați, dar sănătoși.

Seara, Mara își face socoteala pentru toată viața: își pune deoparte banii pentru a doua zi și aduce de la căpătâiul patului trei ciorapi, unul pentru bătrânețe și înmormântare, unul pentru Persida și unul pentru Trică. Pune în fiecare zi câte ceva în fiecare și plânge sărutând banii. Visează ca Persida să ajungă preoteasă, după ce va învăța la călugărițele din Lipova, iar Trică staroste în breasla cojocarilor, ca Bocioacă din Lipova. Se gândește și să ia în arendă podul de vase de peste Mureș, cu banii din ciorapul Persidei.

Maica Aegidia, econoama mănăstirii de călugărițe din Lipova, stăruie ca Persida să fie primită pentru cincizeci de florini pe an și aleargă la economul orașului, ca Mara să capete arenda podului. Mara se plânge mereu de sărăcie, iar călugărița ajunge să plătească ea însăși cinci florini. Mara se teme însă că maicile vor face din fata ei o călugăriță.

Primăvara vin apele mari. La școală, Trică se bate cu Costi Balcovici, fiul turtarului din Radna, și învățătorul Blăguță îl pune în genunchi. Băiatul fuge la mănăstire, iar Persida iese cu el din curte, fără voie, ia o luntre și apa umflată îi duce spre pod. Mara îi vede de pe pod și strigă la ei, iar luntrea trece printre vasele podului. Lipova vorbește că o fată a fugit de la mănăstire cu un băiat. Mara o mustră pe Maica Aegidia că nu i-a păzit copiii, Persida spune adevărul, iar Rosa, nevasta lui Hansler, spune că la români toate merg alandala. Persida alege însă singură să se întoarcă la mănăstire.

Furtuna din titlu este vorba lumii: în jumătate de ceas, Radna și Lipova știu mai mult decât s-a întâmplat, iar românii și nemții se ceartă din cauza celor doi copii. Blăguță îl dă afară pe Trică din școală, iar Mara jură să-l facă om de carte. Lasă podul în grija vărului ei, Gheorghe, și se frământă: banii podului îi luase din ciorapul Persidei.

Îl duce pe Trică la Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova, căruia băiatul îi place, dar nevasta starostelui, fată de preot, nu vrea în casă un copil nespălat, după toată vorba. Maica Aegidia îi dă Marei o scrisoare pentru gvardianul minoriților din Arad, care primea băieți săraci. La Arad, Mara se răzgândește, ca să nu-și înstrăineze copilul, și îl dă ucenic la Steva Claici, un cojocar sârb bogat. Trică ajunge cojocar, așa cum își dorise mama lui.

Trec anii. Mara nu-i mai poate păcăli pe oameni cu sărăcia ei: dă bani cu dobândă, jumătate de la ea și jumătate de la «cineva», adică de la Hubăr, economul orașului. Ciorapii cresc odată cu copiii. Trică ajunge calfă la cincisprezece ani, înalt ca un grenadir, iar Persida crește frumoasă și stă acum în chilia Maicii Aegidia. Pentru Paști, Mara își spoiește casa și cumpără masă, scaune, paturi și icoane, deși o doare fiecare ban.

Peste drum de mănăstire este măcelăria lui Hubăr, ținută de nevastă-sa, Hubăroaie, și de fiul lor, Națl. Acesta, scos de la gimnaziul din Timișoara, este un tânăr plăpând, mai mult cofetar decât măcelar: „Ai fi crezut că nu e în stare să frângă gâtul unei vrăbii.” Vântul sparge geamul unei ferestre a mănăstirii și Națl o vede pe Persida. Maica Aegidia o trage de acolo, iar fata, care până atunci nu-l observase, îl observă tocmai de aceea.

Două zile mai târziu, Persida deschide singură fereastra spre uliță, lucru oprit, și stă în ea ca el să știe. În Sâmbăta Floriilor, când Trică o ia acasă, ea alege drumul pe lângă măcelărie. A doua zi de Paștile catolice, pe podul de la Radna, îl întâlnesc pe Națl, care își ridică pălăria. Persida devine neliniștită și vorbește de fericirea maicilor, iar Mara se sperie și hotărăște s-o ducă la Arad.

Hubăr, deși are patruzeci și șase de ani, pare prea tânăr ca să fie tatăl lui Națl: „Gura îi era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap”. Petrece și cu oameni de nimic, iar căsnicia lui nu e fericită. Aflând de la Maica Aegidia că Națl se uită la ferestre după fata Marei, Hubăroaie se sperie. După rânduiala breslei, ca să ajungă meșter, Națl trebuie să facă doi ani de călătorie, iar Bocioacă, starostele, îi pecetluiește cartea de călătorie.

Între timp, Mara o duce pe Persida la Arad, în casa lui Claici, ca să ajute la zestrea Milenei, fata cojocarului, logodită cu un bogoslov, Munteanu. Persida pune casa în rânduială ca într-o mănăstire, iar calfele se spală și se piaptănă ca să stea la masă cu ea. Națl, ajuns la Arad, o vede la nunta Milenei, unde ea este domnișoară de onoare, iar Codreanu, un alt bogoslov, cavaler de onoare.

Națl intră în casa nunții și îi vorbește Persidei ca unei cunoștințe. Mara înțelege că se cunosc fără știrea ei și se uită „cum se uită cloșca la pui”: „Mara era dintre oamenii, cari nu vorbesc numai cu gura, ci și cu ochii și cu sprâncenele”. Națl pleacă a doua zi spre Buda, pentru aproape doi ani.

Capitolul începe cu o meditație despre noroc: „Norocul nu umblă târâș, ci zboară pe aripi iuți și-ți iese, când îi vine rândul, fără de veste-n cale”. Mara pune ochii pe Codreanu, fiu de popă și nepot de protopop, care peste câteva luni va putea fi hirotonit. Protopopul îl hărăzise însă fetei unei preotese văduve din Buteni.

Codreanu se îndrăgostește de Persida și se cam teme de ea. Noaptea, în grădină, o tachinează cu Națl, apoi îi spune că suferă din cauza ei și îi sărută mâna; Persida îi cere să se întoarcă la nuntași. Rămâne la Arad și apoi la tinerii căsătoriți de la Sân-Miclăuș, iar toată lumea crede că nunta ei cu Codreanu e ca și hotărâtă. Protopopul șovăie.

Toamna, Trică vine cu vestea că Națl s-a întors. Persida îl așteaptă zadarnic la fereastră și hotărăște să renunțe. Duminica, în pădurea de lângă oraș, îl întâlnește jerpelit, cu hainele murdare și cu părul încâlcit. Îi este milă de el, își iau rămas-bun, iar ea intră în biserica minoriților și îngenunchează cu inima plină de căință.

Națl rătăcește pe malul Mureșului și se gândește că nu fusese născut să fie măcelar: îl scoseseră părinții de la școală. Plecase ca s-o uite pe Persida, dar a stat mai mult pe drumuri decât la meșteri. Mama îi trimite bani să meargă la Timișoara, el rămâne însă la Arad și trece pe lângă casa lui Claici de patru ori pe zi. Persida se frământă că aduce nenorocire, iar Trică îi spune să-l lase pe neamț, căci o știe pe mama lor.

Mara sosește mândră: e «în târg» cu protopopul pentru Codreanu și mai pune o mie, două, ca să se învoiască. Vineri, când toți sunt la târg, Persida rămâne singură, se zbuciumă și numără ceasurile, apoi spune: „Doamne! — zise ea ridicând amândouă mânile, — dar oameni suntem cu toții. — Aceleași ne sunt durerile: cum să n-avem milă unii de alții!?” Iese să-l întâlnească pe Națl printre sălciile de lângă mori.

Discuția lor arată două firi opuse. El spune că nu-i pasă de lumea căreia nu-i pasă de el, ea îi cere să țină la sine și să plece; el îi răspunde rece, ea îi spune că are o slăbiciune pentru el, dar că va face numai ce vrea ea. Pleacă fără să se uite înapoi și se roagă lui Dumnezeu s-o ajute, căci singură nu mai poate.

Persida își amintește învățătura Maicii Aegidia: pe lume, omul nu trăiește pentru poftele inimii, ci pentru datorii, mai întâi față de Dumnezeu și de părinți. Mara este la culmea mândriei: Hubăr o făcuse să ia o pădure împărătească la Cladova, în tovărășie ascunsă cu el și cu un funcționar, iar ea a vândut lemnele aduse pe plute mai ieftin decât ceilalți, ca să-și plătească repede datoria.

Persida îi cere să plece acasă, pentru că Națl s-a întors și nu o lasă în pace. Mara se înfurie, apoi, acasă, se umilește în fața fetei: „tu n-ai să cauți mulțumirea mea, ci fericirea ta, care mie-mi este mai dorită.” Persida își asumă vina și îi mărturisește totul, de la fereastra spartă până la întâlnirea de lângă mori.

Mara îi vorbește despre soartă: „Omul are data lui, și nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ți-e scris, are neapărat să ți se-ntâmple”. Tot ea refuză însă căsătoria cu un străin: „Neam de neamul meu nu și-a spurcat încă sângele!” O sărută pe Persida ca pe un copil mic, iar fata îi cere să-i spună ce să facă.

Codreanu, crescut răsfățat de părinți și de bunici, ajunge totuși la Buteni, unde fruntașii satului îi aranjează găzduirea la preoteasa văduvă. Fata ei, Măria, îl primește veselă, apoi plânge. În biserică însă, Codreanu se gândește la ochii Persidei.

Hotărât să fie odată om, pleacă noaptea călare peste dealuri, până la Mureș. Află că Persida s-a întors la mănăstire și se duce acolo cu cartea lui de vizită. O găsește pe Persida făcând compoturi cu Maica Aegidia, liniștită. Ea vrea să-i spună adevărul despre Națl și nu poate. Îi vorbește despre femeile care trec prin lume numai sprijinite de alții, despre datorie și despre slăbiciunile pe care o femeie trebuie să i le mărturisească bărbatului. Îi spune că acum ar fi nefericită dacă ar ieși din mănăstire. Codreanu îi sărută mâna și nu mai merge la Mara.

La târgul de toamnă de la Arad, Trică își arată lucrul de probă, o bundă albă, cusută, pentru care Claici cere două sute de florini. Bocioacă, starostele care îl refuzase cândva, o admiră și îl ia calfă la el. Mara află că Codreanu s-a însurat cu Măria și a fost hirotonit, iar Persida nu mai vrea să iasă din mănăstire.

Persida s-a schimbat: e mai înaltă, merge apăsat, ca Maica Aegidia. Națl s-a întors acum măcelar adevărat, roșu la față și voinic. La culesul viilor, în Podgorie, el trage cu pușca pe deal în cinstea ei. La crama unui preot din Miniș dansează împreună și ridică pe rând un butoi, ca să-și arate puterea.

La întoarcere, rămân singuri. Persida îl întreabă ce vrea de la ea, iar el îi răspunde: „Ce vreau toți oamenii, când le place o femeie!” Pentru ea este gata să se lepede de tot: „Mă lapăd cu ea și de mama, și de tata, și chiar de Dumnezeu!” Persida îi răspunde: „Eu nu mă lapăd! — zise Persida hotărâtă, — și n-am să mă arunc cu ochii închiși în brațele nenorocirii.” Îi cere să se poarte cuminte, ca să se poată vedea printre oameni.

Persida ajunge cu o petrecere de tineri la via lui Andreiu Corbu, un nobil român din împrejurimi. La masă stă Simeon Burdea, student la Viena și prietenul lui Națl: mic, aproape cocoșat, prost îmbrăcat, cu glas subțire și ochi pătrunzători. El știe totul despre fereastra spartă, din vorbele lui Națl, iar Persida se simte dată de gol.

Burdea îi spune că Națl este nefericit pentru că părinții nu l-au lăsat la școală. Între ei are loc o discuție despre noapte și zi: pentru Burdea, noaptea e ziua sufletului; pentru Persida, mulțumirea cea mai mare a vieții este datoria împlinită, iar noaptea este vremea ispitelor. Burdea îi promite că îl va aduce pe Națl a doua zi. Persida nu vine. În zori, Mara o găsește pe deal, iar fata îi spune că se întoarce la mănăstire, fiindcă îi e frică.

Cele două porunci sunt rânduiala breslei și datoria copilului față de părinți. Hubăroaie nu mai poate aștepta ca fiul ei să termine anii de călătorie, iar Bocioacă se oferă să-l facă meșter mai devreme. Marta, tânăra nevastă a starostelui, îi spune însă că fata Marei umblă după Națl. Bocioacă merge la Mara, în vie, unde aceasta atârnă struguri pe prăjini ca să-i vândă iarna.

Mara îi spune că, dacă ar fi după voia ei, i-ar suci mai bucuroasă gâtul fetei ca unui pui de vrabie, dar că nu se cuvine s-o stăpânească, fiindcă fata e mai cuminte decât ea. Bocioacă hotărăște ca Națl să-și facă anii de călătorie: la adunarea breslei, amână primirea lui. Națl se hotărăște să plece de dragul Persidei, dar vorbele lui Burdea îl tulbură. Îi spune prietenului că stă la marginea unei prăpăstii și că se teme că într-o clipă poate face un lucru de neiertat.

Acasă, Hubăr și Hubăroaie se ceartă din cauza fiului, iar Hubăr îl insultă pe Națl în măcelărie, strigându-i că acolo el este stăpân. Națl îi spune mamei că nu-l mai poate vedea pe tatăl lui și iese din casă, simțindu-se singur pe lume.

Națl împrumută trei sute de florini de la negustorul Griner și pleacă fără să-și ia rămas-bun. Hubăroaie plătește datoria, iar Hubăr, rușinat, se apropie din nou de nevasta lui. Persida, care are acum optsprezece ani și se crede fată bătrână, hotărăște să se mărite cu primul pețitor, dar fuge iar la mănăstire. Mara se întreabă la ce bun zestrea, dacă fata nu prețuiește averea.

De Paști, Națl se întoarce, sigur pe el. Hubăr merge la Bocioacă, iar breasla urmează să-l primească pe Națl meșter, după tăietura de măiestrie. La adunare însă, cineva cere să se citească cartea lui de călătorie, plină de goluri. Tăietura se amână pentru ziua Sfântului Ilie, iar Hubăr se simte umilit.

Duminică, Națl o caută pe Persida la biserică și privirile lor se întâlnesc. Luni, la tocilă, Hubăr se ceartă cu fiul lui, care îi spune că nu avea nevoie să se facă măcelar. Tatăl ridică mâna asupra lui, iar Națl, cu cuțitul în mână, îi cere să nu se apropie, aruncă apoi cuțitul și îl împinge. Hubăr cade și se lovește cu ceafa de tocilă. Națl pleacă cu capul gol.

La poarta mănăstirii se împart sâmbăta pomeni. Printre săraci sunt Reghina și băiatul ei, Bandi. Reghina fusese slujnică la Radna, femeie frumoasă și voinică, dar după nașterea lui Bandi rămăsese paralizată și pe jumătate nebună. Nu spunea cine e tatăl copilului și povestea doar cum fugise zile întregi prin pădurea de la Cladova. După moartea ei, Bandi trăiește din mila oamenilor. Persida îl găsește pescuind sub pod, îl ia acasă, iar băiatul se leagă de ea ca un câine credincios.

Vestea că Națl și-a rănit tatăl ajunge la Radna. Persida se simte vinovată și îl trimite pe Bandi să-l caute. Națl se ascunsese la Oancea, o fostă calfă a tatălui său. Când Bandi apare în ușă, lui Națl i se pare că vede ochii tatălui său. Maica Aegidia o îndeamnă pe Persida să se roage, iar ea îi răspunde că un blestem o leagă de el.

Seara, în spatele Sărăriei, Națl îi spune că aruncase cuțitul și doar îl îndepărtase pe tatăl lui, care se împiedicase de tocilă. Persida îi cere să meargă să-și ceară iertare, iar el o roagă să fugă de el. Ea îi răspunde: „N-am să mă înspăimânt, n-am să fug, n-am să te părăsesc”, și visează să-l scoată din întuneric. El o sărută pe tâmplă, aruncând o privire spre Bandi.

Ediția sare de la capitolul XIV la XVI. Marta, nevasta lui Bocioacă, măritată de copilă și mamă a Sultanei, o fată de unsprezece ani, este veselă, geloasă și o urăște pe Persida. Bocioacă îl face pe Trică omul lui de încredere, al doilea stăpân în casă, cum ar fi fost un fecior sau un ginere, deși Trică este calfa cea mai murdară din casă. Nevasta lui Oancea răspândește vestea că Națl se întâlnește cu Persida în fiecare seară.

Trică, rușinat, îl urmărește pe Națl la Sărărie și îl lovește, crezând că i-a necinstit sora. Națl îl ține de mâini, Trică îl mușcă, iar Națl îl aruncă departe. Persida aleargă la fratele ei, apoi îl vede pe Națl plin de sânge: „Fata Marei ieșind iar la iveală în fața sângelui, ea era gata să se arunce orbiș și să dea, să zgârie și să muște”. Educația de la mănăstire nu poate șterge copilăria: „nimic nu poate să șteargă reamintirile copilăriei.”

Persida le spune că o soartă neînduplecată îi ține legați și că nu-i rămâne decât mormântul sau o mănăstire. Trică, în lacrimi, le spune că trebuie să se căsătorească, dar ea refuză o cununie fără voia mamei. Trică merge noaptea la Sân-Miclăuș, la preotul Munteanu, care întâi promite să-i cunune, apoi se teme de închisoare. Trică se gândește atunci la un alt preot care o iubise pe Persida.

Mara coboară lemnele la plute și simte că acasă se petrece ceva grav. Persida îi spune liniștită că nu mai poate trăi așa, iar Mara îi răspunde să facă după cum o mână inima. A doua zi seara, Persida dispare cu hainele ei și cu Bandi. Mara își revede fata ca pe copila îndărătnică de odinioară. Trică îi spune că a găsit un preot care i-ar cununa dacă ea se învoiește. Mara refuză: nu-și leagă fata de un om care nu s-a putut înțelege nici cu tatăl lui.

După patru săptămâni vine o scrisoare de la Viena. Persida este fericită la început: Națl s-a împrumutat iar, au două odăi, merg la biserici, la muzică și la teatru, iar el ia o măcelărie în tovărășie cu alți doi. Persida ține socotelile și casa. Gelozia lui Națl se trezește însă: dacă și-a părăsit mama pentru el, l-ar putea părăsi și pe el pentru altul. Ea se încuie, el sparge ușa, iar ea îl roagă doar să n-o bată.

La Viena îl reîntâlnesc pe Burdea, căruia Persida îi spune că nu sunt cununați, ca să-l apere pe preotul care îi cununase. Persida tânjește după casă, iar Națl se înstrăinează și spune că nu mai poate sta la Viena. S-ar întoarce numai dacă ar putea spune tuturor că sunt cununați, dar Persida îi amintește că jurase să tacă, pentru a nu-l pune în primejdie pe preot.

Mara află că Persida s-a întors cu Națl și îi trimite vorbă că nu vrea s-o știe fată a ei cât timp trăiește cu el. Persida primește pedeapsa ca dreaptă și nu poate spune adevărul. La Viena aflase de la un avocat că un copil le-ar putea ajuta cununia să fie recunoscută, și se roagă pentru unul. Hubăroaie își vede fiul pe ascuns și îl roagă s-o lase pe Persida. La sfatul lui Oancea, Națl ia în arendă birtul de la Sărărie, unde se opresc plutașii și cărăușii de sare.

Persida face toată munca, iar lumea spune «la Persida». Națl se poartă ca un musafir în propria casă, doarme până târziu, joacă cărți și dă de băut pe datorie prietenilor. Când află că va avea un copil, Persida se bucură, iar Națl vede în copil o nenorocire. Persida s-a schimbat și ea: e mai tare, mai aspră și ține ordinea cu palma.

Într-o dimineață vorbesc despre datoriile prietenilor. Ea crede că un copil le-ar îngădui să spună lumii că sunt soț și soție. Aflăm acum că îi cununase în taină Codreanu. Națl ia în râs cununia făcută noaptea, pe ascuns, și o bănuiește că fusese ceva între ea și preot, iar Persida îl pălmuiește. El o bate cu pumnii, o încuie și pleacă. Persida vrea să plece, dar rămâne pentru gospodărie. Seara, cuprinsă de friguri, o strigă pe slujnica Talia.

Mara stă deoparte, ca Persida să se sature de neamț. Trică, acum înalt ca bradul, este omul de încredere al lui Bocioacă, iar Marta se bucură de privirile lui. Talia vine s-o cheme pe Mara la Persida, care e foarte rău. Trică nu vrea să meargă, iar Mara simte că nu mai are fecior. Persida nu trimisese după ea, fiindcă voia să-și poarte singură greul.

Mara se învinuiește că fusese o mamă rea, iar Persida o primește cu duioșie. Persida o roagă să aibă grijă de Bandi și să nu-l osândească pe Națl, spunând că ea îl lovise mai întâi. Națl aduce doctorul, iar copilul se pierde. Mara se plânge: „Asta e blestemul casei mele: țin amândoi copiii mai mult la străini decât la mine și la ai lor.” Îi cere lui Națl să plece: „Te-ai dus odată: dus să fii!” El îi răspunde că nici cel mai nemernic bărbat nu-și poate părăsi soția în asemenea stare.

Mara îi strigă lui Națl că i-a fost călău fetei, dar Persida îi ține partea: „Da, mamă, mi-e bărbat și-i sunt soție, — după lege, în fața lui Dumnezeu”. Deodată, Mara își amintește că a lăsat ușile casei deschise și ascunzătoarea banilor neacoperită, și fuge acasă.

Se vorbește de Garibaldi și de război. Persida nu se mai plânge de Națl: îl îngrijește ca pe un copil bolnav, iar Bandi trăiește la ea. Un cărăuș, Vlaicu, îi spune lui Națl că băiatul seamănă cu el. Națl își amintește de Reghina, care râdea odinioară la ușa măcelăriei, și înțelege. Tot el îi spune Persidei că Trică va fi luat la oaste, unde se slujea atunci zece ani, și că poate fi răscumpărat cu bani.

Persida merge la Marta, cu care se împrietenește. Mara spune că banii ei sunt în negoț, iar Trică este răscumpărat cu cinci sute de florini de la Persida și cu o mie șapte sute împrumutați de Bocioacă. Când află că mama lui nu dăduse niciun ban, Trică trece noaptea Mureșul înghețat la ea, dar Mara îl sfătuiește s-o țină de vorbă pe Marta până ce va lua fata. Bocioacă îl avertizează să se ferească de jupâneasă.

În zilele recrutării, Persida intră în casa lui Bocioacă cu părul vâlvoi și cu hainele pătate de sânge: după un joc de cărți, Națl spărsese oglinda și geamul dulapului, iar Bandi îl mușcase. Trică, oprit de un semn al Martei, nu vrea s-o ajute. Mara vine și se bucură că fata s-a hotărât să-l lase pe Națl. După-amiază, Trică aleargă la verbunc: „Am, — zise el, — să mă răscumpăr eu, ca să nu-mi mai poată nimeni arunca vorba, că m-a cumpărat cu bani!” Își pune șapca de soldat, iar Mara joacă în fruntea alaiului, mândră de fiul ei.

Noaptea, Mara încearcă s-o mângâie pe Persida și îi dezvăluie averea: „banul e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile”, iar ea are zeci de mii de florini. Persida nu-i poate spune că este cununată și, după ce mama adoarme, fuge pe Mureșul înghețat înapoi la birt. Națl vine beat și îi spune că Bandi este fratele lui, fiul lui Hubăr și al Reghinei.

Mara se încăpățânează să aștepte și râde cu răutate când află că Națl a bătut-o iar pe Persida. Începe războiul cu italienii, iar ea se roagă pentru Trică. Spre toamnă află că Persida este din nou însărcinată. Pe la Sfântul Nicolae, moașa o cheamă din nou. Copilul se naște sănătos. Națl vine după miezul nopții, îl vede, plânge și se roagă pentru el. Mara se înduioșează și spune că ce a fost a trecut.

Persida hotărăște ca băiatul să fie botezat catolic, în legea lui Hubăr, cu Maica Aegidia nașă. Hubăroaie vine la nepot, iar călugărița și părintele Pleban îl conving pe Hubăr. Acesta îi trage fiului două palme, iar Națl îi sărută mâna și îi spune că sunt cununați. A doua zi, Hubăr și Hubăroaie vin la birt, varsă galbeni peste copil și o primesc pe Persida ca noră. La ieșire, Bandi îi stă în drum lui Hubăr, privindu-l cu ură, iar bătrânul se înfioară.

Copilul îi adună pe toți, dar Persida simte că pacea n-a intrat încă în suflete. Națl muncește acum toată ziua și o ascultă pe Persida. Bandi este uitat de toți. Botezul se face în biserica catolică, cu o călugăriță drept nașă, lucru nemaivăzut. Mara stă la intrare, apoi se apropie pas cu pas și plânge la botez: „E frumos și la dânșii botezul! Oameni suntem cu toții, tot creștini, creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem.”

Hubăroaie îi dă copilului cinci mii de florini, iar Mara, care strânsese peste treizeci de mii, vrea să-i dea lui Națl opt mii, la masa de cumetrie, ca parte din zestrea Persidei. El nu-i primește și îi spune că la ea sunt mai bine păstrați. Vine vestea că Trică a fost rănit în șold și zace la Verona. Se întoarce șchiopătând, dar schimbat, ras și îngrijit. Se împacă cu Bocioacă, îi spune Martei în față că rămâne calfă și, în postul Paștilor, el și Națl sunt făcuți meșteri.

Hubăr nu mai are liniște. Părintele Pleban îl sfătuiește să plece la Viena, iar Persida îi propune să-i lase lui Bandi birtul. Hubăr plânge și spune că îl va lua cu el. Persida îl pregătește pe Bandi, iar Hubăr vine seara la birt. Bandi îl întreabă dacă i-a cunoscut mama și dacă îi este tată. Când aude „Da!”, se aruncă asupra lui, îl mușcă de gât și îl apasă cu genunchii pe piept până nu mai suflă. Romanul se încheie astfel: „în casă era liniște și Bandi râdea înainte.”