«Glossă» de Mihai Eminescu — text, comentariu, figuri de stil (bacalaureat)

Prima strofă este «textul» pe care îl va comenta toată poezia. Primele două versuri spun ideea centrală: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi și nouă toate”. Timpul curge mereu, dar nu aduce nimic cu adevărat nou; ce pare nou s-a mai petrecut.

Celelalte șase versuri trag concluzia sub formă de sfaturi: să judeci singur „Ce e rău și ce e bine”, să nu speri și să nu te temi, pentru că „Ce e val ca valul trece”, și să rămâi neclintit oricât te-ar chema lumea. Ultimul vers, „Tu rămâi la toate rece”, este cheia atitudinii pe care o cere poezia.

A doua strofă explică primul vers. Prin fața omului trec nenumărate întâmplări și vorbe, iar întrebarea retorică „Cine ține toate minte / Și ar sta să le asculte” arată că nu merită să le urmărești pe toate.

Sfatul este retragerea: „Tu așează-te deoparte / Regăsindu-te pe tine”. A sta deoparte nu înseamnă aici a fugi, ci a te regăsi pe tine însuți, în timp ce lumea face zgomot. Strofa se încheie cu versul glosat, „Vreme trece, vreme vine.”, care sună acum ca un zgomot de fond: timpul curge pe lângă cel care s-a retras.

A treia strofă comentează versul „Toate-s vechi și nouă toate”. Poetul cere ca judecata să nu se aplece spre clipa trecătoare: „Recea cumpăn-a gândirii” nu trebuie să încline spre „clipa ce se schimbă / Pentru masca fericirii”. Fericirea este doar o mască: așa cum citim versurile, ea se naște din moartea clipei și ține și ea, poate, o clipă.

Pentru cine înțelege acest mecanism, totul este vechi și nou în același timp: formele se schimbă, legea rămâne. Epitetul „recea” leagă strofa de finalul primei strofe, „Tu rămâi la toate rece”: gândirea limpede este o gândire rece, fără pasiune.

Strofa a patra aduce imaginea centrală a poeziei: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui”. Lumea este o scenă, oamenii sunt actori, iar înțeleptul este spectator. Chiar dacă, așa cum înțelegem versul, un singur actor joacă patru roluri („Joace unul și pe patru”), privitorul atent îi ghicește adevăratul chip.

Spectatorul nu intervine: când actorii plâng sau se ceartă, el stă deoparte, „în colț”, și trăiește în sine. Din jocul lor învață totuși ceva, chiar versul glosat: „Ce e rău și ce e bine”. Lumea devine o lecție pentru cel care o privește de la distanță.

A cincea strofă este cea mai filozofică. Trecutul și viitorul „Sunt a filei două fețe”: o metaforă a timpului ca o pagină pe care o întorci și găsești pe verso tot ce a fost pe față. Cine știe să citească astfel istoria „Vede-n capăt începutul”, adică vede în sfârșit începutul.

Concluzia este că „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate”: prezentul cuprinde trecutul și viitorul, pentru că în fond nimic nu se schimbă. Strofa se încheie cu versul glosat, ușor schimbat: „Te întreabă și socoate”, adică judecă singur cât de zadarnice sunt toate acestea.

Strofa a șasea explică de ce nu are rost nici speranța, nici teama. Toate câte există („câte esistă”) se supun acelorași mijloace, adică acelorași legi, așa că lumea este de mii de ani „veselă și tristă” în același fel. Paralelismul „Alte măști, aceeași piesă. / Alte guri, aceeași gamă” reia imaginea teatrului: actorii se schimbă, piesa și melodia rămân.

Cine a fost amăgit „atât de-adese” a învățat lecția din versul glosat: „Nu spera și nu ai teamă.” Speranța și teama privesc viitorul, iar viitorul nu aduce nimic nou.

Strofa a șaptea are un ton satiric. În lume reușesc adesea cei mărunți și lipsiți de scrupule: „Nu spera când vezi mizerii / La izbândă făcând punte”. Chiar dacă ai fi „cu stea în frunte”, adică ales, deosebit, „Te-or întrece nătărăii”.

Nici de ei nu trebuie să te temi: vor căuta din nou, înțelegem, să se plece unii în fața altora, „între dânșii”, iar tu nu trebuie să te faci „tovarăș” cu ei. Versul glosat, „Ce e val, ca valul trece.”, le dă răspunsul: succesul lor este trecător ca un val. Antiteza dintre omul de valoare și mulțimea mediocră este o temă romantică.

A opta strofă arată cum ademenește lumea: „Cu un cântec de sirenă / Lumea-ntinde lucii mreje”. Ca sirenele din legenda lui Ulise, lumea cântă frumos și te momește în „vârteje”: vrea să schimbe actorii de pe scenă, adică, după cum citim versul, să devii și tu unul dintre ei.

Sfatul este să treci pe alături și să nu iei aminte, să nu ieși „Din cărarea ta afară”, oricât te-ar îndemna și te-ar chema. Versul glosat, „De te-ndeamnă, de te chiamă”, primește aici sensul lui: chemarea vine de la lumea care vrea să te prindă.

Strofa a noua spune cum să răspunzi lumii: ferindu-te când te atinge și tăcând când te hulește. Întrebarea „Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, / Dacă știi a lor măsură” arată că e inutil să-i înveți pe ceilalți: înțeleptul le cunoaște limitele.

Să spună fiecare ce vrea și să treacă prin lume cine o trece; înțeleptul nu trebuie să se lege de nimic, „Ca să nu-ndrăgești nimică”. Strofa se încheie cu ultimul vers al primei strofe, „Tu rămâi la toate rece.”, care rezumă toată lecția.

Ultima strofă reia versurile primei strofe în ordine inversă, de la „Tu rămâi la toate rece” până la „Vreme trece, vreme vine”. Concluzia, care încheia prima strofă, devine acum punct de plecare, iar sentința despre timp, care o deschidea, închide poezia.

Construcția circulară arată chiar ideea poeziei: totul se întoarce de unde a pornit, nimic nu e cu adevărat nou. După opt strofe de comentariu, aceleași cuvinte au căpătat însă un sens mai bogat: cititorul le înțelege acum ca pe o lecție trăită.