«Hanu-Ancuței» de Mihail Sadoveanu — rezumat, povestiri, eseu (bacalaureat)

Cartea începe și se încheie la han. Este toamnă, iar la hanul Ancuței se opresc drumeți din toate stările: răzeși, negustori, un călugăr, un căpitan de mazâli, un zodier, un cioban, un orb. Hangița este Ancuța cea tânără, care ține hanul după mama ei, Ancuța cea bătrână. Mama va avea și ea un rol, în a cincea povestire, care îi poartă chiar numele.

Seara, oaspeții se strâng în jurul focului. Câte unul iese în lumina focului și spune o întâmplare, iar ceilalți, adunați în jur, ascultă. Unii povestesc ce au trăit ei înșiși, alții spun întâmplări pe care le-au auzit ori le pun pe seama altora. Cei de față îi întrerup, îi întreabă și îi îndeamnă să continue.

Personajul care leagă rama este comisul Ioniță, un răzeș din Drăgănești. El spune prima povestire și promite mereu că va spune și o întâmplare și mai strașnică. Promisiunea nu se împlinește niciodată, pentru că alții îi iau mereu vorba din gură. Criticii au văzut în această ramă o ceremonie a povestirii, în care oameni foarte diferiți își împărtășesc întâmplările, sub semnul ospitalității hanului.

Comisul Ioniță spune o întâmplare din tinerețea lui. Familia lui purta de ani de zile o judecată pentru pământ, pe care nu reușea s-o câștige, iar el se hotărăște să meargă chiar la Vodă, ca să-i ceară dreptate. Pe drum, se oprește la acest han și stă de vorbă cu un boier străin, căruia îi povestește necazul. Supărat, vorbește fără nicio sfială și chiar fără respect despre domnitor.

Ajuns la curte, este primit de Vodă și îl recunoaște: domnitorul, Mihalache Sturza, era chiar boierul de la han, care călătorea fără să se dea drept ce era. Ioniță se sperie, dar nu se umilește și nu își ia vorba înapoi. Vodă nu se supără, îl ascultă, îi cercetează hârtiile și îi face dreptate.

Povestirea este hazlie și deschide volumul. Ea arată un domnitor drept, care judecă după dreptate, nu după rang, și un răzeș mândru și cu vorbă slobodă, care nu se teme să spună ce gândește nici atunci când află în fața cui se află.

Povestitorul este un călugăr de la mănăstirea Durău, Gherman, care se duce să se închine la biserica Sfântul Haralambie din Iași. Pe drum, la han, spune povestea bisericii, care este și povestea tatălui său.

Tatăl lui, Haralambie, fusese arnăut în slujba domnitorului, apoi se făcuse haiduc și umpluse țara de jafuri. Ca să pună capăt plângerilor, Vodă Ipsilanti îi poruncește fratelui haiducului, Gheorghie Leondari, căpitan al gărzii domnești, să i-l aducă. Gheorghie își urmărește fratele, îl ucide și îi aduce capul domnitorului, în fața Divanului.

Cuprins de remușcări pentru că și-a vărsat propriul sânge, Gheorghie îi cere domnitorului să-l lase să se retragă din slujbă. Pentru ispășirea lui și pentru iertarea sufletului fratelui ucis, clădește la Iași biserica Sfântul Haralambie, cea la care merge acum să se închine călugărul, fiul celui ucis. Povestirea pune față în față datoria față de domnitor și legătura de sânge.

Moș Leonte, un zodier bătrân, povestește o întâmplare din tinerețea lui, de pe vremea când învăța meșteșugul de la tatăl său, zodier și vraci. Pe atunci trăia prin părțile acelea un boier mare și aspru, Nastasă Bolomir, despre care se dusese vestea că nevestele nu-i trăiesc ori nu-l pot răbda.

Boierul se însoară a treia oară, cu o fată foarte tânără, Irinuța, de vreo șaptesprezece ani. Tânăra soție înflorește, iar boierul se topește de dragoste și de gelozie. Irinuța se vede în taină cu feciorul vornicului Vuza. Bănuitor, boierul îi cere tatălui lui Leonte să-i citească în stele, dar zodierul încearcă să-i ocrotească pe cei doi tineri.

Până la urmă, Bolomir îi prinde pe cei care l-au înșelat și vrea să-i pedepsească aspru. Irinuța îl înfruntă. În clipa aceea se stârnește o furtună năprasnică, pe care cei de față o văd ca pe un balaur venit din nori. Furtuna îl ia pe sus pe boier și îl aruncă într-o groapă, iar din această întâmplare i se trage moartea. Povestirea amestecă întâmplarea adevărată cu felul în care oamenii vremii o înțeleg: ca pe o pedeapsă trimisă de Dumnezeu.

Neculai Isac, căpitan de mazâli, este un om trecut prin viață, care și-a pierdut un ochi în tinerețe. La han, el spune întâmplarea în care și-a pierdut ochiul, o poveste de dragoste din anii lui tineri.

Tânăr fiind, se îndrăgostise de o țigăncușă frumoasă, Marga. Iubirea îl duce însă într-o mare primejdie, din partea țiganilor, cu bătrânul Hasanache. În încăierarea cu țiganii, căpitanul își pierde ochiul, iar Marga, care îl iubește, își dă viața ca să-l salveze.

Este una dintre cele mai triste povestiri. Căpitanul o spune după mulți ani. Prin ea, volumul arată că, pe lângă haz și minuni, întâmplările de la han pot ascunde și o durere pe care povestitorul o poartă mereu.

Ienache coropcarul, un negustor care umbla cu marfă prin sate, povestește o întâmplare petrecută pe vremea când hanul era ținut de Ancuța cea bătrână, mama hangiței de acum. De aici vine și titlul: cealaltă Ancuță este mama.

Un răzeș, Todiriță Catană, cutezase să se îndrăgostească de duduca Varvara. Este prins de oameni ai stăpânirii, între care Costea Căruntu, și închis în turnul Goliei din Iași, unde trebuia să-și aștepte pedeapsa.

Todiriță scapă însă din turn. Cu ajutorul Ancuței celei bătrâne, care se preface că îi ajută pe slujitorii puși să-l prindă, dar de fapt îi înșală, el o răpește pe Varvara. Ienache nu iese din povestea lui ca un erou: el este omul mărunt, care privește cum un tânăr îndrăzneț înfruntă rânduiala vremii.

Constandin Moțoc, un cioban de pe Rarău, om al muntelui, mai aspru decât ceilalți drumeți, ia cuvântul și spune ce a pătimit odinioară un prieten al lui. Se înțelege treptat că prietenul este chiar el.

Omul trăise cu nevasta lui până când aceasta ajunsese la curtea boierului satului, Răducan Chioru. Boierul îl bate, îl supune la chinuri grele și îl alungă. Fugit în munte, omul slujește printre ciobani și ajunge el însuși cioban.

Acolo se împrietenește cu un haiduc vestit, Vasile cel Mare, căruia îi spune ce a pătimit. Haiducul se oferă să-l ajute. Cei doi coboară în sat și îl ucid pe Răducan Chioru. Titlul arată sensul faptei: un județ, adică o judecată, pe care sărmanul, rămas fără apărare, și-o face singur, cu ajutorul haiducului.

Jupân Dămian Cristișor este un negustor care face drumuri lungi după marfă, până în țările nemțești, la târgul de la Lipsca. Ajuns la han, se așază la foc și răspunde la întrebările celorlalți despre ce a văzut acolo.

Povestirea lui este altfel decât celelalte. Nu este o întâmplare de demult, cu haiduci, boieri și minuni, ci o convorbire despre lumea de dincolo de graniță: cum trăiesc nemții, ce rânduieli au, ce mănâncă și ce noutăți tehnice au. Ascultătorii, oameni ai unei lumi vechi, se miră și nu cred tot ce aud.

Criticii au văzut în ea un interludiu, care marchează diferența dintre timpuri: lumea veche a hanului află despre o lume nouă, care se schimbă. Prin contrast, celelalte povestiri par și mai mult întâmplări dintr-un trecut care se duce.

La han sosește un orb bătrân și sărac. Acolo, el cântă întâi un cântec bătrânesc pe care l-a învățat de la ciobani, apoi le povestește ascultătorilor câte ceva din viața lui.

Partea cea mai importantă a povestirii este o minune a Sfintei Paraschiva, petrecută pe vremea lui Duca-Vodă. Domnitorul, lacom de aur, pusese asupra țării biruri atât de grele încât oamenii nu le mai puteau plăti. Năpăstuiții își pun nădejdea în sfântă, iar sfânta face o minune.

Pedeapsa vine curând. Duca-Vodă își pierde domnia, fuge și moare căzând într-o râpă. S-a observat că, la fel ca în «Balaurul», cei slabi, care nu-și pot face dreptate singuri, o primesc de la puterile cerului.

Ultima povestire are doi povestitori. Zaharia fântânarul, un meșter care știe să afle izvoarele și să sape fântâni, este rugat să spună o întâmplare de-a lui, dar vorbește puțin și se oprește mereu. Lița Salomia, o femeie care o știe, îi ia vorba din gură și o spune ea, cu toate amănuntele, iar Zaharia doar încuviințează.

Întâmplarea începe cu porunca unui boier: Zaharia trebuie să găsească apă și să sape o fântână într-o poiană, unde urma să se oprească o mare vânătoare domnească. În povestire apar și Aglaița și Ilieș Ursachi. Ce rol au ei și cum se încheie întâmplarea afli citind povestirea.

Ultima povestire pune astfel în prim-plan chiar actul de a povesti: Zaharia știe întâmplarea, dar abia lița Salomia știe s-o spună. Volumul, care este din capăt în capăt o sărbătoare a povestirii, se încheie cu o povestitoare care îi ia locul celui care a trăit întâmplarea.