«Întâmplări în irealitatea imediată» de M. Blecher — rezumat pe secțiuni, personaje, eseu (bacalaureat)

Cartea începe în prezentul naratorului adult: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt nici unde mă aflu.” Își pierde identitatea, simte o depărtare și o singurătate fără nume, apoi se regăsește treptat, ca într-o vedere stereoscopică pusă la punct sau într-o lunetă, iar odaia îi apare mai clară decât înainte. Întrebarea „cine anume sunt” crește atunci în el ca un corp nou. Revenirea la sine îl lasă într-o solitudine mai pură, care îi amintește de „crizele” copilăriei.

Urmează amintirea acestor crize. Erau legate de anumite locuri din oraș, pe care le numește „spații blestemate”: un singur pas în ele și criza venea. Primul era o poiană mică de la capătul unei alei din parcul orașului, între tufișuri de măceși și salcâmi pitici, deschisă spre un câmp pustiu, unde se auzeau de departe trompetele regimentelor și unde totul părea fără rost. Al doilea era la celălalt capăt al orașului, pe malul înalt al râului în care se scălda cu tovarășii de joacă: o fabrică de ulei arunca cojile semințelor de floarea-soarelui într-o surpătură a malului, iar mormanul formase o pantă până la apă. Mirosul cojilor putrezite, amestecat cu un parfum cald de alune prăjite, îi pregătea criza. Atunci cobora panta într-o fugă nebună, sub privirile speriate ale prietenilor, alerga pe mal până la o scobitură cu o mică grotă și cădea acolo, transpirat și tremurând; când se dezmeticea, privea fără să se sature bazinul limpede al unui izvor, cu mușchi, viermi și fiare ruginite pe fund.

În odăile închise crizele veneau și mai ușor. O cameră necunoscută în care trebuia să aștepte devenea întâi caldă și primitoare, apoi obiectele își pierdeau sensul obișnuit, păreau despachetate din hârtii subțiri și cuprinse de o „frenezie de libertate”, iar el însuși devenea un obiect al odăii. Un zgomot de pași o readucea la aspectul ei vechi, iar el se trezea obosit, cu sentimentul inutilității lucrurilor. Naratorul spune că nu găsește cuvinte pentru crize, ci numai imagini: o persoană privită întâi în realitate și apoi în oglindă, căderile din vis, bulele de cristal. Îi invidia pe oamenii închiși în hainele lor, pe care nimic din afară nu-i putea atinge; între el și lume nu exista nicio despărțire.

Își făcuse și rituri: se întorcea acasă mereu pe urma pașilor lui, ca să nu închidă case și copaci într-un cerc, nu atingea pietrele din șuvoaiele de ploaie și purta chibrituri, ca să-și treacă mâinile prin flacăra care purifica totul. În adolescență crizele dispar, dar starea crepusculară dinaintea lor și sentimentul inutilității lumii devin starea lui obișnuită. Secțiunea se încheie în prezent: în această inutilitate și sub un cer „pe veci blestemat” umblă încă și azi.

Pentru crize este chemat un medic, care rostește un cuvânt ciudat, „paludism”, și îi prescrie chinină. Copilul nu înțelege cum ar putea chinina luată de el să vindece „spațiile bolnave”, dar îl tulbură mai ales medicul: un om mic, cu capul în formă de ou și o bărbiță neagră mereu agitată, care seamănă cu un șoarece și pronunță prelung fiecare „r”. Convingerea că doctorul are ceva „șoricesc” se va adeveri într-un fel ciudat, pe care naratorul îl povestește separat.

Lângă casa lui se afla un magazin de mașini de cusut, unde mergea în fiecare zi. Îl ținea Eugen, un tânăr abia întors din armată, împreună cu sora lui mai mică, Clara. Prăvălia era o fostă odaie de locuit, cu ghirlande de liliac pe pereți și o lampă veche de bronz cu majolică roșie, iar Eugen stropea dimineața podeaua desenând cu șuvița de apă spirale și opturi. În fund, un paravan de scânduri și o perdea verde despărțeau „cabina artiștilor”, unde frații mâncau și unde Eugen cânta după-amiaza la vioară, spunând că viața e „teatru curat”. Băiatul stătea nemișcat pe canapeaua de mușama, ca un „oaspete-mobilă”.

În fundul cabinei Clara își făcea toaleta de după-amiază în fața unei oglinzi vechi, cu poleiala ștearsă. Copilul aștepta în fiecare zi clipa în care ea, trecând spre prăvălie, trebuia să-i atingă genunchii, și pândea cu teamă orice întâmplare măruntă care ar fi putut-o împiedica: un client, setea lui Eugen, o tuse. Într-o zi, când Eugen ieșise la un client, Clara îl atinge în trecere cu aerul cel mai indiferent, iar naratorul înțelege că între ei s-a născut o complicitate fără cuvinte.

Este, spune el, prima lui aventură erotică deplină, plină de chinuri și așteptări, mai mult o nerăbdare dureroasă decât o iubire. Clara rămâne calmă și capricioasă și se bucură să-l vadă suferind. După câteva săptămâni de tăcere încordată, ea rostește în șoaptă fraza care schimbă totul, iar de atunci după-amiezile lor își schimbă „obiceiurile”: el așteaptă plecarea lui Eugen, tricotatul ei de la vitrină este în fiecare zi „începutul”, fără de care nu se întâmplă nimic, iar ea cedează rar și rămâne indiferentă.

Într-o zi, în cabină, copilul simte că o ființă vie îi privește: pe cufăr, lângă oglindă, un șoarece îl fixează câteva clipe cu ochii lui mici și negri, apoi fuge. Băiatul e sigur că doctorul venise să-l spioneze, iar chinina amară i se pare pedeapsa pentru plăcerea văzută. Peste câteva luni doctorul este găsit mort în podul casei lui: se împușcase. Prima întrebare a copilului este dacă în podul acela erau șoareci, pentru că, în logica lui, numai ei puteau lua înapoi „materia șoricească” împrumutată de medic.

Naratorul spune că o cunoscuse pe Clara pe la doisprezece ani și că amintirile lui cele mai îndepărtate sunt legate de cunoașterea sexuală, trăită însă cu aceeași nostalgie ca frica de noapte sau primele prietenii. Cea mai veche amintire: foarte mic, în cămășuță, plânge pe pragul unei curți însorite deschise spre o piață pustie, cu muște mari violete în jur; tatăl tocmai îl bătuse, pentru că îl găsise în pat lângă o fetiță de vârsta lui, iar copilul nu știe bine de ce. Apoi plânsul trece, copilul desenează în praf, ascultă scârțâitul pompei, iar viața simplă reîncepe. Creșterea, spune el, a fost un șir de renunțări: pe măsură ce lucrurile se organizau în jurul lui, farmecul lor se aburea și dispărea.

Urmează întâlnirea cu Walter, figura cea mai luminoasă a copilăriei. Îl găsește la umbra unui salcâm, citind o fasciculă cu aventurile lui Buffalo Bill, îmbrăcat ciudat, într-o tunică vișinie, pantaloni din piele de căprioară și sandale de piele albă. Walter îl învață să mănânce flori de salcâm, apoi îl duce, peste un maidan cu urzici și cucută, într-o pivniță părăsită, „sediul” bandei lui. Îi spune că în fund stau oameni de fier care îi gâtuie pe cei prinși în întuneric și că acolo aduc fetele, apoi scoate din tunică o pană neagră de pasăre. Copilul cade într-o criză; când își revine, Walter e aplecat peste el, într-o scenă de inițiere pe care copilul nu o înțelege, și îi explică apoi că așa își trezesc indienii răniții. Walter fuge și nu-l mai revede niciodată: maidanul i se pare apoi plin de gunoaie și de animale moarte, iar el renunță să mai meargă la pivniță.

Își procură și el o pană, pe care o ține învelită în ziar, și uneori crede că a inventat toată povestea. Într-o seară de furtună, stând pe un prag, vede în vârtejul vântului o statuie albă de marmură ridicându-se oblic în cer, apoi două siluete albe alunecând pe cer ca niște schiori. O fetiță din vecini, care nu vede nimic, crede că a vrut s-o păcălească, iar el o cheamă într-un gang întunecat. Peste câteva zile, în piață, un flăcău roșcovan îi strigă din aburii varului stins ceva despre pană, iar copilul se întreabă dacă nu cumva, în asemenea clipe, e stăpânit de un vis care îi tulbură vederea.

Secțiunea se încheie cu povestea unei cărticele negre, romanul «Frida» de André Theuriet, cu desene în care un băiețel care seamănă cu Walter și o fetiță se întâlnesc prin ascunzișurile unui parc. Cartea dispare, iar copilul, convins că e plină de taine, o cere la o bibliotecă publică; bibliotecarul miop spune că n-a auzit de ea, iar tremurul ochelarilor lui îl convinge că a ghicit. Peste mulți ani o regăsește într-o librărie, o broșură umilă cu coperte gălbui, și n-o cumpără, ca să păstreze neatinsă imaginea cărticelei negre.

Secțiunea este mai mult o meditație decât o povestire. În obiectele mărunte, o pană neagră, o cărticică banală, o fotografie veche, o scrumieră de faianță în formă de frunză de stejar, ochelarii bătrânului Samuel Weber, naratorul regăsește melancolia copilăriei și sentimentul inutilității lumii. Materia l-a ținut mereu închis ca într-o închisoare și a făcut să dureze în el „bizara aventură de a fi om”. Noaptea nu poate dormi din cauza șirurilor nesfârșite de obiecte care îi trec prin minte; ca să le oprească, își închipuie un singur contur, de pildă lanțul tuturor umbrelor de pe pământ, sau cercetează cu o lanternă, sub plapumă, cutele cearșafului, până când tatăl i-o ia, fără să-l certe.

O fotografie dintr-o carte de anatomie, mulajul de ceară al interiorului urechii, îi dă ideea unei lumi întoarse pe dos, în care golurile ar fi pline, iar oamenii ar pluti ca niște bule de aer prin materia caldă a universului. Așa se simțea și în vagabondajele adolescenței: un gol care se deplasează fără rost printr-o materie compactă. Obiectele formează decoruri, iar totul evoluează, spune el, „în mijlocul unei reprezentații factice și triste”. Îl atrag mai ales spectacolele care își recunosc artificiul: cinematograful și panopticumul.

Cinematograful B., lung și întunecos ca un submarin, are oglinzi la intrare, un public de covrigari care silabisesc titlurile cu voce tare și o orchestră sub ecran, al cărei contrabasist imită zgomotele din film. Copilul trăiește filmul ca pe o dramă a lui, iar la pauză sala i se pare mai nesigură decât ecranul. Într-o zi pelicula ia foc, sala urlă, iar un covrigar aruncă scaune spre ecran și nimerește contrabasul. Ieșind seara, constată că lumea și-a făcut și ea datoria de a reprezenta un apus corect, iar oamenii serioși i se par de compătimit. Singura care înțelege spectacolul lumii este nebuna orașului, liberă să țipe și să danseze pe stradă, iar copilul o admiră.

Cea mai puternică impresie i-o dă însă panopticumul cu figuri de ceară. Acolo, spune el, ar trebui să-și găsească locul, ca o statuie de ceară, și numai acolo nu există contradicție între ce face și ce se întâmplă, pentru că figurile de ceară sunt „singurul lucru autentic din lume”. Uniforma ciuruită de gloanțe a unui arhiduce austriac i se pare mai tragică decât orice moarte adevărată, iar o femeie de ceară în dantele negre, cu un trandafir roșu la piept, pare să ascundă un înțeles pe care nimeni nu-l știe. De aici vine atracția lui pentru podoabele ieftine și pentru lucrurile imitate: o fâșie de mătase neagră din colecția unui prieten, un inel țigănesc de tinichea, florile artificiale și coroanele mortuare, statuile ieftine din bâlci, statuile lui Isus din bisericile catolice. Toate acestea, conchide el, „au emigrat în viață din panopticum”, iar dorința lui supremă este să vadă arzând un panopticum.

Bâlciul din luna august se desfășoară ca o simfonie: întâi sosesc câteva panorame răzlețe, apoi într-o seară se aude târâitul Roții Norocului, bulevardul se aprinde de luminițe colorate, iar copilul îl străbate uimit, ca băiatul din submarinul unei cărți ilustrate de Jules Verne. Bâlciul are în fiecare an aceleași zone de lumină și de umbră: restaurantele cu becuri colorate, panoramele cu monștri, circul și barăcile umile ale fotografilor. Tatăl negociază la intrare un preț redus pentru toată familia, numeroasă, așa că intră în barăci sărace, fără acoperiș, unde, sub cerul înstelat, oameni și câini dau spectacol într-un punct infim al planetei.

Într-o baracă, un artist promite cinci mii de lei celui care îi va imita numărul. Un zgârcit cunoscut în târg se apropie de scenă, hotărât să câștige, dar artistul scoate fumul țigării prin gât, printr-un larinx artificial, iar zgârcitul, fâstâcit, murmură că nu-i de mirare dacă are „mașinuță în gât”. În asemenea barăci, bătrâni palizi înghit pietre, fete tinere își contorsionează trupul, copii anemici dansează pe scenă; după-amiaza, bâlciul pustiu și căișorii de lemn ai caruselului au o melancolie de viață împietrită.

Copilul stă ore întregi în fața vitrinelor fotografilor, unde oameni necunoscuți, toți pe același fundal cu cascade și munți, par membrii aceleiași familii. Într-o zi își găsește acolo propria fotografie. Întâlnirea îl deprimă și îi dă senzația că există numai pe fotografie, iar inversarea aceasta a punctului de vedere i se întâmplă des: la un accident de stradă vede deodată totul din poziția rănitului, la cinematograf trăiește în scenele de pe ecran. Viața lui de dincoace de vitrină i se pare la fel de lipsită de sens ca plimbările „eu-lui fotografic” prin orașe necunoscute.

Pe câmpul din spatele barăcilor, artiștii și monștrii se adună murdari în jurul ceaunului cu mămăligă și recad în mizeria comună a lumii. Într-o zi naratorul asistă la înmormântarea copilului unui fotograf ambulant: sicriul stă deschis în fața pânzei pictate cu un parc italian, iar fanfara circului cântă o serenadă din «Intermezzo»; apoi micul mort e dus cu o căruță la cimitir, iar parcul pictat rămâne pustiu. Bâlciul îi apare astfel ca o lume aparte, o insulă care arată melancolia nesfârșită a ornamentelor artificiale, asemănătoare lumii în care îl purtau crizele copilăriei.

De la moartea bătrânei Etla Weber, etajul casei Weber, unde copilul merge des, seamănă cu un panopticum: camere goale, însorite, cu vitrine pline de lucruri vechi aruncate la întâmplare. Bătrânul Samuel Weber, care are o agentură și comision, locuiește acum la parter cu cei doi fii ai lui, Paul și Ozy. Biroul miroase a mucegai, e plin de registre și de mostre de cereale și e tapetat cu reclame vechi: deasupra casei de bani, o femeie în voaluri care varsă o apă minerală vindecătoare, iar alături un vapor pe valuri. Cu șapca, ochelarii groși și vata roz din urechi, Samuel Weber pare un căpitan de vas care învârte cârma atunci când strânge un registru sub presă.

În a doua odaie, Ozy, infirm, cu brațe subțiri și cocoașă în piept, citește romane populare într-un fotoliu de piele. Cu el, copilul joacă un joc ciudat: dialoguri imaginare spuse cu cea mai mare seriozitate, în care adevărul se amestecă cu închipuirea, ca o Matildă care nu există sau un doctor Caramfil arestat pentru bani falși, deși doctorul există și se culcă în fiecare seară la nouă. Ieșind în stradă, copilul are senzația că a dormit adânc și se miră că oamenii vorbesc între ei atât de serios.

Alteori cotrobăie împreună prin etajul părăsit, unde bătrânul trimite „sus” toate lucrurile inutile. Copilul trece prin perdeaua de mărgele dintre camere cu o senzație de ușurătate și de lume uitată, caută timbre pe scrisori vechi și găsește fotografii demodate cu doamne în crinoline; toate obiectele par să ducă acolo o viață proprie, micșorată, ca un decor privit prin binoclu.

Pe scări îl întâlnește adesea pe Paul Weber, care își ține hainele sus: un tânăr roșcovan, cu mâini mari, nas de clovn și o privire calmă și candidă. Copilul îl iubește în taină, pentru zâmbetul lui și pentru viața secretă despre care adulții vorbesc în șoaptă: Paul își cheltuie banii la varieteu, cu femeile; se spune că a adus caii birjarilor în sala varieteului și că a făcut baie în șampanie. Toată lumea din jur, fetele care râd prostește, negustorii șireți, tatăl care își joacă „rolul de tată”, i se pare banală; numai Paul i se pare de neînțeles, iar copilul îi imită mersul și gesturile în fața oglinzii. Paul este figura de ceară cea mai enigmatică a etajului, iar curând aduce acolo și o femeie palidă, cu gesturi de mecanism tăcut, care completează galeria acestui panopticum.

Lucruri vechi găsește și în etajul părăsit din casa bunicului: tablouri în rame aurite sau de pluș roșu, rame lucrate din scoici mici, un gramofon cu pâlnia vopsită în felii galbene și roz și două stampe cu regele Carol I și regina Elisabeta. Ani la rând crede că sunt acuarele cenușii, spălăcite, până când descoperă cu lupa că desenul e făcut din litere minuscule, care povestesc viața regelui și a reginei. Descoperirea îi trezește o îndoială față de tot ce vede: dacă n-a observat atâția ani materia din care erau făcute, poate îi scapă și înțelesul celorlalte lucruri, scris în ele la fel de limpede.

Ferestrele etajului, adânci în zidurile groase, formează niște firide în care stă ca într-o odăiță de sticlă și privește strada; de acolo îi vine visul unui vehicul cu perne moi, în care să stea culcat și să străbată lumea. Tatăl îi mărturisește că avusese în copilărie exact același vis și că stătea și el, seară de seară, într-una dintre aceste firide, iar copilul înțelege că există și locuri binevoitoare, din care se prelinge un vis frumos, nu doar „locuri blestemate”. Pe acoperiș vrea să trăiască o viață „normală”, fără amețeală: mănâncă vișine împărțite în sferturi și aruncă sâmburii într-un cazan din fața unei prăvălii. Jos constată că a stat sus doar câteva minute, deși i se păruse că trecuseră ore, și își închipuie că timpul e mai dens la înălțime și mai rar pe pământ.

După moartea bunicului, etajul se destramă obiect cu obiect. Bunicul moare în odăița umedă din curte în care se retrăsese, după ce își spusese singur rugăciunea muribunzilor, îmbrăcat într-o cămașă albă nouă. Fratele lui mai tânăr, care îi seamănă izbitor, cere onoarea de a-l spăla și o face cu lacrimi și cu multă râvnă, sub privirile pline de ciudă ale oamenilor de la cimitir; unul dintre ei îl umilește cu brutalitate, arătându-i că n-ar fi știut să spele un mort, iar bătrânul izbucnește în plâns. Înmormântarea are loc într-o zi caniculară de vară, când gesturile oamenilor par repetate de sute de ani, iar groapa umedă îl primește pe mort ca pe o răcoare fericită, în timp ce oamenii asudați își continuă „imperioasa lor viață”.

La câteva zile după înmormântarea bunicului, Paul Weber se însoară. La nuntă e obosit, dar își păstrează zâmbetul, acum trist și forțat, iar în frac, cu gâtul roșu ieșit din guler, pare un clovn; naratorul se simte el însuși „clownul cel mic”, de care nu ține seama nimeni. Mireasa așteaptă pe o estradă, sub voaluri, și numai când le ridică o vede pentru prima dată pe Edda.

Mesele sunt întinse în curte, la poartă se adună vagabonzii orașului, o muzică scârțâie un vals vechi și trist, iar ziua i se pare îngrozitor de lungă. De pe o movilă din fundul curții, lângă grajduri, îl vede pe Paul făcându-l pe Ozy să râdă până la sufocare. Seara, în sala prost luminată, mireasa își apleacă ușor capul spre Paul; se aduce un tort monumental ca un castel cu creneluri, iar cucoanele bătrâne încărcate de bijuterii se plimbă ca niște mici altare ambulante. Copilul adoarme.

Se trezește în zori, într-o cameră care miroase a fum, pe un pat răvășit, iar sculpturile de lemn ale patului par să crească și să umple odaia cu volute prin care trebuie să-și facă loc. Iese în curtea pustie, unde vântul plimbă hârtiile de la bomboane, și se întreabă cum își aplecase mireasa capul pe umărul lui Paul, ca femeile de ceară din panopticum. Străzile și-au pierdut orice înțeles, iar el constată că în lume nu se întâmplă niciodată nimic.

În piață, măcelarii descarcă jumătăți de vite însângerate, înalte și superbe „ca niște prințese moarte”, și le atârnă pe pereții albi; carnea proaspătă strălucește ca petalele unor trandafiri monstruoși. Cuprins de frig și de nesomn, se întreabă în ce lume trăiește și începe să alerge nebunește pe străzi. Trece prin spatele casei Weber: obloanele etajului sunt închise, totul e pustiu, nunta s-a isprăvit.

Odată cu venirea Eddei, etajul casei Weber se luminează, spune el, cu „umbre și răcoare”: ea pune perdele la ferestre și covoare moi pe jos. În fiecare dimineață, naratorul și Ozy inventariază pe terasă obiectele din vitrine, le șterg și le aruncă la gunoi, iar Edda trece în halat albastru, cu tocurile pantofilor de casă pocnind la fiecare pas. Edda devine pentru el „un obiect în plus”, a cărui existență îl chinuie ca un cuvânt repetat până nu mai înțelegi nimic din el. Perdeaua de mărgele rămâne, în vitrine intră lenjerii albe cu funde colorate, iar în jurul ei începe „o pantomimă cu patru personagii”: Paul devine grav și fidel, bătrânul Weber își cumpără o șapcă nouă și ochelari cu ramă de aur, Ozy așteaptă gâfâind să fie chemat sus, iar naratorul rămâne pe terasă cu privirea pierdută.

Sâmbăta după-amiaza se adună în odaia din față: gramofonul cântă arii din «Kismet», Edda servește prăjituri cu miere și migdale, Samuel Weber stă picior peste picior ca un actor și trece prin perdeaua de mărgele fără să facă vreun clinchet, cocoașa lui Ozy pare și ea încordată de atenție, numai Paul pășește calm pe covoare. Într-o asemenea după-amiază, naratorul își freacă obrazul de plușul aspru al fotoliului, din ce în ce mai tare, dintr-o bruscă „dorință de eroism”, până când sângerează. Edda se oprește stupefiată cu un disc în mână și îi șterge obrazul cu alcool, iar el se vede în oglindă ridicol, ca pe coperta unui roman popular cu țarul rănit într-un atentat.

Vara umflă parcul ca într-un „desen de nebun”, iar el își plimbă prin căldură imaginea Eddei multiplicată în zeci, sute, mii de exemplare. Își compune cu migală scene închipuite cu ea, într-o cameră de hotel, și urmărește pe stradă femei necunoscute până la ușa lor. Într-o seară intră după o femeie într-o grădiniță și îngenunchează, cu mâna la piept, în mijlocul unui rond de flori, hotărât să rămână nemișcat chiar până dimineața, ca să săvârșească în sfârșit un act absurd într-un loc străin. Cei din casă sting și aprind lumina ca să vadă ce face, apoi femeia iese în halat, îl privește în tăcere și îi spune blând că „acum s-a terminat”. Înțelegerea ei îl dezarmează: murmură „Bună seara” și pleacă grăbit, iar toate disperările lui „urlau din nou”.

Naratorul, acum adolescent, se descrie: înalt, slab și palid, cu gâtul subțire ieșit din gulerul prea larg al tunicii și cu buzunarele pline de hârtii. Se oprește minute întregi să privească un porc care se scarpină de gard, pentru că hârșâitul perilor pe lemn îi dă asigurarea liniștitoare că lumea „continuă să existe”. Stă mult și într-un atelier de sculptură populară de la periferie, unde maestrul, cu ochelari cărora le lipsește o sticlă, scoate din lemn bile netede, piese de șah, flori și îngeri. Încearcă și el să surprindă clipa în care scândura devine un trandafir de lemn, dar nu înțelege nimic: materia îl înconjoară din toate părțile, „imensă și zadarnică”, de la propriile haine până la izvoarele din păduri, și îl închide în ea.

Uneori găsește un loc izolat unde amețelile tac, iar cel mai ciudat refugiu e chiar în varieteul orașului. Într-o după-amiază intră pe o ușă din fundul curții; o spălătoreasă îi spune în treacăt „Aha!... ai venit!...”, confundându-l cu altcineva, iar mai târziu el aude în vorbele ei glasul destinului. Străbate un coridor însorit în care picură un robinet, un pod cu rufe întinse, cabinele artiștilor, coboară pe scena goală, într-un decor de pădure, apoi, prin cușca suflerului, în subsolul scenei. Acolo, printre stele și coroane de carton și mobile rococo stricate, se așază într-un jilț ca un tron și trăiește ore întregi o singurătate fericită, „departe de lume”.

Revine apoi în fiecare după-amiază și nu întâlnește niciodată pe nimeni, până într-o seară, când o femeie ia apă de la robinet. Îi vine ideea să o întrebe dacă nu cunoaște o „persoană” care să-i pozeze pentru niște desene, poveste auzită de la un student lăudăros. Femeile îl duc la Elvira, o femeie bolnavă care zace într-o cămăruță rece, fosta cabină de proiecție a cinematografului de vară, clănțănind din dinți. Ea reține doar cuvântul „concurs” și, crezând că îi cere bani, îi promite să-i dea „concursul” când se va face sănătoasă, apoi se plânge că are gheață pe burtă. El pleacă foarte mâhnit și nu se mai întoarce niciodată în varieteu.

Vine toamna, cu soare roșu, dimineți aburite și ploi care răpăie în parcul pustiu. Pe ulițele de la periferie, când ploaia se oprește, ușile caselor se deschid și se văd interioare umile, cu dulapuri strunjite, flori artificiale, statuete de ghips bronzat și fotografii din America. Naratorul ar vrea să trăiască în ele, să se trântească pe un divan vechi și să devină „un altul”, cu amintiri care nu sunt ale lui. Pe stradă întâlnește lucruri extraordinare, ca un om care duce prin ploaie un candelabru de cristal, și se întreabă în ce constă, la urma urmei, „gravitatea lumii”. În piață, legumele și noroiul se amestecă, iar sfeclele tăiate par să arate sângele pământului.

Uneori ar vrea să fie câine, să privească lumea udă de jos, aproape de pământ. Într-o zi ajunge la marginea orașului, pe câmpul târgului de vite, o baltă imensă de noroi și bălegar sub un apus zdrențuit. Ezită o clipă, apoi ultimele „urme de educație” cedează și intră în noroi, întâi cu un picior, apoi cu celălalt. I se pare că arborii, casele și mai ales oamenii au ieșit din acest noroi, că el însuși e „un misionar” al lui, iar pasta caldă e adevărata lui carne. Își bagă mâinile în bălegar, le flutură deasupra capului ca pe niște păsări eliberate, își mânjește fața și părul și se simte bine dispus, cum nu mai fusese de mult.

Se adăpostește sub streașina unei cocioabe și cercetează cu entuziasm un strujan uscat de porumb, în care găsește un puf moale, ține o tiradă de adio unei broscuțe care se îndepărtează și adoarme. Visează un oraș alb, oriental, în care merge alături de o femeie în doliu care nu are cap, în urma unei căruțe cu cadavrul soțului ei, apoi subsolul unei gări, în timpul războiului, unde un domn gras, cu monoclu și ghetre albe, cumpără garoafe roșii și i le dă apoi, în vagon, cățelului său pechinez să le mănânce.

Se trezește tremurând: plouă tare, se întunecă, picioarele îi sunt amorțite. Fuge la o cârciumă de la capătul maidanului, dar n-are niciun ban; acasă nu poate merge murdar, iar la murdărie nu vrea să renunțe. Aleargă prin întuneric peste bălți, iar disperarea se strânge într-un gând liniștit: de vreme ce nimic nu mai poate continua, nu-i rămâne decât să isprăvească „cu toate”.

Intră în casă pe ușa din dos, evitând oglinzile, și caută prin sertare ceva care să răstoarne totul în întuneric. Găsește numai lucruri care nu pot ucide pe nimeni, nasturi, sfori, ațe colorate, și constată că atât conține lumea în clipele ei cele mai tragice. În fundul unui sertar dă peste o cutie cu tablete și încearcă să se sinucidă. Apoi așteaptă pe o scară, în întuneric; ploaia i se pare intimă, curtea devine un salon, iar el transpiră cumplit și se trântește pe pat.

Urmează o halucinație de febră: un cap frumos, de trei ori mai mare decât unul omenesc, care se învârte încet pe o axă de alamă. Ceafa lui are lustrul unei faianțe vechi, cu filigrane albastre ca un scris mărunt, iar obrazul este făcut din foițe fine de carne, ca dosul unei ciuperci. Naratorul își amintește de dezgroparea unei fete îngropate în voaluri de mireasă, al cărei chip părea întreg, dar era doar mucegai. Capul îi pare totuși un refugiu împotriva aerului vâscos din odaie; începe să-l iubească „cu nesaț”, ca pe lucrul cel mai prețios al lui, și se întreabă dacă nu va deveni centrul vieții lui.

Lângă cap apare, vag, tatăl, care îi pune mâna rece pe frunte și termometrul la subsuoară. În jurul capului se pornește o fluturare enervantă, ca de steag, care îi amintește de o glumă a Eddei: la ora ceaiului, ea zgândărise cu vârful pantofului palma lui Paul, iar în amintirea lui gestul căpătase cu timpul o violență neobișnuită. Strigă, ud de sudoare; o voce întreabă „Cât?”, iar tatăl răspunde „39” și pleacă.

Convalescența începe într-o dimineață cu o lumină foarte fragilă. Aerul i se pare prea inconsistent ca să-l susțină, hainele îi atârnă ca niște bucăți de sugativă, iar strada, caii și casele par și ele abia ieșite dintr-o boală. Își spune că e o frumoasă zi de toamnă. În vitrina unei librării vede o jucărie mecanică, un mic clovn roșu și albastru care bate nepăsător din talgere printre cărți și mingi, și i se umezesc ochii: ar vrea să-i ia locul, într-un colț curat și liniștit al lumii. Treptat însă paiața se oprește cu brațele încremenite în aer, iar ceva înlemnește dureros în el.

Într-o grădină publică, întins pe o bancă, privește cerul printre crengi. Alături se așază un flăcău voinic, cu mânecile suflecate și mâinile murdare, care citește bolborosind o carte despre haiduci; întrebat dacă nu-l doare capul când citește, nu înțelege întrebarea. Naratorul înțelege că există în lume o categorie de lucruri din care nu va face niciodată parte, „paiațe nepăsătoare și mecanice” și băieți voinici pe care nu-i doare niciodată capul. Încearcă totuși să fie și el puternic: respiră adânc, simte o sevă nouă, se crede „axa lumii” și își amintește de un spectator de la circ care urcase cu îndrăzneală o piramidă de scaune și, ajuns în vârf, ceruse tremurând o scară. Hotărăște să i se arate Eddei calm, plin de lumină și neclintit: „Tăcut și superb ca un copac.” Își salută crengile de deasupra cu „Camarade copac!”.

Ajunge la casa Weber, își face curaj și intră; perdeaua de mărgele are un clinchet ciudat, iar el bate violent la ușa Eddei. Planurile lui frumoase rămân însă în urmă: se așază pe un scaun departe de ea, pendula bate tot mai tare, iar dialogul în care îi mărturisește că este un copac are loc numai în mintea lui. I se pare că vede pe o etajeră un buchet de dalii roșii, dar Edda nu vede nicio floare: e o eșarfă roșie aruncată peste niște cărți. În clipa aceea înțelege că a ajuns în vârful piramidei lui, ca spectatorul de la circ. Ce i se opune este „aspectul comun al lucrurilor”: Edda nu poate fi decât o femeie cu părul bine pieptănat, cu ochi albaștri-violeți și un surâs în colțul buzelor.

Îi trece prin minte un gest violent și absurd, pe care nu-l face, iar fraza despre copac își pierde orice valoare. Îi spune Eddei doar că prezența ei îi face bine; ea râde, iar el își ia pălăria și fuge pe scări. Știe acum că lumea are „un aspect comun” în mijlocul căruia a căzut „ca o eroare” și că nu va deveni niciodată un copac: lucrurile și oamenii sunt închiși în „trista și mica lor obligație de a fi exacți”, iar pentru prima dată își simte capul strâns în craniu ca într-o închisoare.

În toamna aceea Edda se îmbolnăvește și moare; toate plimbările și întrebările naratorului se adună în durerea unei singure săptămâni. Paul, într-un pardesiu vechi, cu o cravată roasă și fața vânătă de nesomn, îi repetă vorbele doctorului: boala de rinichi a venit brusc, ca „o adevărată explozie”. În biroul de jos, bătrânul Weber stă cu capul într-un registru, ca să pară ocupat. Urcând scările în urma doctorului, naratorul și-ar dori ca totul să fie un nou joc al lui Ozy și să poată striga că s-a terminat, că rolurile au fost bine jucate. Bătrânul Weber încearcă să-și stăpânească emoția ca un mare actor, dar, privind un tablou, bate nervos cu degetele într-un scaun.

Paul îl duce la Edda, care vrea să-l vadă. În odaia albă, prea luminoasă, chipul ei aproape dispare; când își întoarce capul, naratorul vede că seamănă întru totul cu capul de fildeș din nopțile lui de febră și e sigur că i se va întâmpla ceva rău. Mărturisește că până atunci nu se gândise niciodată cu adevărat la altcineva în afară de sine, iar oamenii din jur îi păreau decorativi ca obiectele; în fața Eddei, pentru prima dată, întrebările lui ajung la o altă existență: „Pentru întâia oară mă vedeam din exterior”. Moartea ei, spune el, a fost moartea lui, iar de atunci în tot ce trăiește se proiectează imobilitatea propriei morți.

În zori, tatăl îl așteaptă lângă pat cu un lighean și o cană de apă și îi spune „Spală-te pe mâini”, apoi „Edda a murit”. Plouă trei zile. La înmormântare noroiul intră în casă ca o hidră, urcă pe pereți, pe oameni și pe scări, iar Paul plânge ca un vas fără fund, din care se scurge totul. Înmormântarea devine, cum îi spusese odată Edda, „o înșirare de obiecte”, iar naratorul ajunge la concluzia că în lume nu există „nimic în afara noroiului”, iar ce lua drept durere era doar o mișcare a lui. Ultimul amănunt, la cimitir, este o pată mare de sânge pe cearșafurile în care e învelită moarta.

Ultima secțiune se întoarce în prezentul celui care scrie. Gândindu-se iar și iar la „aceste câteva lucruri”, naratorul încearcă zadarnic să le închege în ceva ce ar putea numi persoana lui: biroul lui Weber reapare cu mirosul lui de mucegai și de registre, apoi o cameră de azi îi pune aceeași întrebare despre felul în care oamenii își trăiesc viața. Ca un condamnat la moarte care își dorește ca zbaterea lui să fie altfel decât toate, speră că din amintiri va ieși un fapt nou, care să-l rezume ca un nume și să-i dea înțelesul vieții. Se întreabă de ce i se întoarce tocmai amintirea ultimelor zile ale Eddei, iar întrebările se ramifică asemenea petei de cerneală dintr-o hârtie îndoită, într-un joc din copilărie.

Fiecare amintire, oricât de măruntă, este unică și s-a petrecut într-un singur fel, fără nicio abatere. Ea îi spune „Viața ta a fost așa și nu altfel”, iar în această frază stă „melancolia de a fi unic și limitat”, într-o lume la fel de unică și de aridă.

Cartea se încheie cu coșmarul lui cel mai simplu și mai înspăimântător. Visează că doarme în patul și în odaia lui adevărate, la ora exactă a nopții, că somnul se adâncește și îl trage în jos și că trebuie să se zbată, să țipe și să se pălmuiască ca să se trezească. Ultimul strigăt îl trezește într-o odaie identică celei din vis, dar cu un aer nou de autenticitate. Se întreabă în ce constă simțul realității lui: și acum, ziua, știind unde se află și că trăiește, se zbate și cere să fie trezit „în altă viață, în viața mea adevărată”, pentru că realitatea exactă îl trage tot mai jos. Ultimele cuvinte sunt întrebarea „Cine mă va trezi?” și constatarea „Întotdeauna a fost așa”.