«Pădurea spânzuraților» de Liviu Rebreanu — rezumat pe capitole, personaje, eseu (bacalaureat)

Romanul se deschide cu imaginea spânzurătorii: „Sub cerul cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă și sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră”. Suntem la Zirin, sat de pe frontul rusesc unde își are cartierul o divizie austro-ungară. Doi soldați bătrâni și un țăran din sat sapă groapa, supravegheați de un caporal, între cimitirul militar, cu crucile albe aliniate ca la paradă, și cimitirul părăsit al satului.

Sosește un căpitan necunoscut, Otto Klapka, abia mutat de pe frontul italian, care întreabă pe cine spânzură. Locotenentul Apostol Bologa, venit să vadă dacă totul e gata, îi explică: un sublocotenent ceh, Svoboda, prins când voia să treacă la dușman cu hărți și planuri. Bologa a făcut parte din Curtea Marțială și se declară împăcat cu conștiința lui. Klapka, avocat în viața civilă, îi răspunde că e vorba de o viață de om, iar Bologa, cu mândrie, spune că războiul l-a smuls din cărți și că numai războiul e adevăratul generator de energii.

Execuția e o succesiune de stângăcii: lipsește scăunelul, lipsește călăul, iar un caporal este pus să-i țină locul. În timp ce pretorul citește sentința, în ochii lui Svoboda strălucește o lumină mândră, iar Bologa simte cum „flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă”. Apoi Svoboda își potrivește singur ștreangul. Un soldat plânge, generalul pleacă fără să mai țină discursul pregătit, iar Klapka, pe drum, îl întreabă pe Bologa dacă i-a plăcut. Bologa îi vorbește de pedeapsă și de lege, Klapka murmură doar că, totuși, e vorba de om, iar locotenentul repetă de trei ori, cutremurat, cuvântul „omul”.

În drum spre sat, Bologa vrea să scape de Klapka și totuși așteaptă de la el o vorbă care nu vine. Acasă, culcat, își repetă că a fost drept, dar pe tavan îi apar ochii spânzuratului, iar doina ordonanței, Petre, îl duce înapoi, în copilărie, în târgușorul Parva, pe valea Someșului.

Urmează povestea vieții lui. Tatăl, avocatul Iosif Bologa, fiu de preot din Țara Moților și urmaș al lui Grigore, un fruntaș al răscoalei lui Horia, tras pe roată la Alba-Iulia, a fost cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandului; mama, Maria, o femeie evlavioasă, îl crește în credință. La șase ani, spunând „Tatăl nostru” în biserică, Apostol are o vedenie și îi spune mamei că l-a văzut pe Dumnezeu. Tatăl, necredincios, îi interzice asemenea manifestări, iar la sfârșitul clasei a patra îi ține un discurs: să-și facă datoria și să nu uite niciodată că este român. Când tatăl moare, elevul de la liceul din Năsăud simte că și-a pierdut credința în Dumnezeu.

Studiază filosofia la Budapesta, cu o bursă, și își construiește o „concepție de viață” în care colectivitatea organizată și datoria față de stat iau locul credinței pierdute. Se logodește cu Marta, fiica avocatului Domșa, o fată frumoasă și cochetă, și devine gelos pe un locotenent ungur. Când izbucnește războiul, mama și Domșa îl sfătuiesc să nu plece să lupte pentru unguri, dar Marta spune că toată lumea pleacă la război, el îi declară că pleacă și el, iar ea îl sărută. Se înrolează voluntar. În doi ani ajunge locotenent, este rănit de două ori și decorat de trei ori. Apoi a venit Curtea Marțială, spânzurătoarea și ochii condamnatului.

Petre îl trezește: a întârziat la masă. Bologa găsește o scrisoare de la mamă și îi e frică până și de scrisul ei. Mama îi scrie că bătrânul protopop Groza a fost internat în Ungaria din cauza unui denunț al notarului Pălăgieșu, prietenul lui Apostol din tinerețe, pentru că predicase păstrarea limbii și a credinței. Mai scrie că de când a intrat și România în război viața e și mai amară și că Marta se plânge că nu-i răspunde la scrisori.

Apostol pune scrisoarea în buzunar cu un zâmbet amar. Vorbele despre Marta parcă nici nu le-a citit. Îi spune ordonanței să strângă lucrurile, pentru că a doua zi se întorc pe front, și adaugă că acolo tot e mai bine decât aici.

La popota trecătorilor, ofițerii discută execuția. Locotenentul Gross, inginer evreu din Budapesta, îl acuză pe Bologa că a votat moartea unui camarad și proclamă că omul e mai presus de orice: „Omul e Dumnezeu!”. Locotenentul de husari Varga, ungur, ofițer activ și patriot, răspunde că trădătorii nu sunt camarazi. Căpitanul Cervenco, profesor rutean care merge în luptă doar cu un baston și cântând cântări bisericești, vorbește despre suferință și iubire.

Bologa apără statul și datoria, dar se simte tot mai fals. Varga îi răspunde lui Gross, mândru, că masa lor e o adevărată „internațională”: un evreu, un ceh, un german, un rutean, un român și un ungur, ba chiar și soldatul croat care strânge masa, toți luptând pentru un ideal comun. Gross îl întreabă pe Varga dacă n-ar face și el ca Svoboda, dacă niște ticăloși i-ar spânzura tatăl acasă, iar Bologa întreabă, tulburat, dacă așa se întâmplase cu tatăl condamnatului; Gross îl lasă să înțeleagă că da, dar Klapka, mai târziu, vorbește despre asta doar ca despre o presupunere. Klapka, fără locuință, primește să doarmă la Bologa, iar Bologa află că el îi va fi comandant. Pe cer apare reflectorul rusesc, care îi sâcâie de o săptămână, iar Bologa, privind lumina, șoptește că ea mereu ispitește.

Bologa își reia bateria și se simte ușurat, ca scăpat dintr-o cameră de tortură. Klapka vine în inspecție și îi spune că l-a înțeles: l-a văzut cu lacrimi în ochi la execuție. Îi povestește viața lui, de avocat din Znaim, cu patru copii și al cincilea pe drum, și îi mărturisește că este capabil de orice lașitate numai ca să-i revadă.

După câteva nopți în care reflectorul nu poate fi distrus, colonelul îi cere lui Klapka să termine cu „scandalul”. Atunci Klapka își mărturisește taina: „Mă înăbușe lașitatea, Bologa! Nu mai pot!”. Pe frontul italian, trei ofițeri cehi din regimentul lui au fost prinși între linii, iar el, care trebuia să plece cu ei, a rămas ascuns din cauza unei scrisori de acasă și i-a renegat la proces. La execuție a trecut printr-o pădure în care în fiecare copac atârnau oameni, și și-a spus: „Asta-i pădurea spânzuraților...”. De aceea a fost mutat ca suspect. Bologa repetă, tulburat, numele pădurii.

După plecarea lui Klapka, Bologa simte în suflet o ură nouă și o scârbă de tot ce făcuse până atunci. Se întreabă ce caută el acolo și înțelege cât de ridicolă a fost „concepția” lui de viață, o formulă care nu putea ține piept vieții.

Când Petre îi aduce prânzul vorbindu-i românește, se înfurie pe el, apoi îi pare rău și se plânge, pentru prima dată, de război. Petre, un țăran blând și evlavios din Parva, singurul român din regiment, îi răspunde că războiul e pedeapsa lui Dumnezeu și că „Viața e pedeapsă”, nu moartea. Bologa îl ascultă cu o dragoste nouă, de parcă în ordonanța lui s-ar fi adunat tot târgul de acasă, și îl numește „fratele meu”.

Bologa veghează nopți întregi pentru reflector, ca să-l ajute pe Klapka, și se bucură de „viața nouă” care începe în el: acum crede că viața trăiește numai prin inimă. Își recunoaște și vina față de Marta: n-a plecat la război pentru ea, ci din gelozie.

Klapka revine liniștit: colonelul s-a dovedit om de treabă și i-a dezvăluit o taină. Divizia va fi înlocuită și mutată în Ardeal, pe frontul românesc. Bologa se îngrozește, spune că ar fi „o crimă” să lupte împotriva românilor și îl roagă pe Klapka să-l scape: să fie mutat oriunde, numai acolo nu. Klapka îi explică că el, ceh și suspect, nu poate face nimic și că generalul Karg ar fi în stare să-l trimită la Curtea Marțială. Bologa amenință că mai bine trece la ruși, iar Klapka îi amintește de pădurea spânzuraților. Bologa garantează că el nu va muri spânzurat.

Bologa îi spune lui Petre că merg în Ardeal, să lupte împotriva românilor, iar ordonanța se îngrozește. Revolta unui om simplu îi dă curaj: dacă înțelege Petre, va înțelege și generalul. Hotărăște să ceară mutarea, dar așteaptă să se afle oficial vestea, ca să nu-l trădeze pe Klapka. Află de la un sublocotenent că peste patru zile divizia pleacă.

Atunci îi vine ideea că, dacă ar distruge reflectorul, ar putea merge la general ca erou. Într-o noapte de ploaie se urcă în postul de observație din prima linie. Gândul dezertării îi trece prin minte și îl respinge. Când reflectorul apare, razele lui se opresc chiar pe el, iar Bologa întinde mâinile spre lumină. Tunurile lui o sting, dar biruința nu-i aduce bucurie. În zori, Cervenco îi spune că îi pare rău, fiindcă „Ați ucis lumina, Bologa!”, iar el, bătându-se cu palma pe piept, răspunde: „Aici e lumina!”.

Bologa este chemat la generalul Karg. În curtea comandamentului, Gross îl ironizează că a omorât câțiva oameni „pentru o tinichea”. Generalul, un om scund și gros, cu ochi ca niște pumnale, îl laudă și îi spune că l-a propus pentru medalia de aur. Bologa își face rugămintea: să nu plece cu divizia pe noul front. Karg nu înțelege, apoi îl întreabă: „Dumneata ești român?”.

Bologa îi răspunde calm că a luptat douăzeci și șapte de luni fără să-și cântărească datoria: „Azi însă mă aflu într-o imposibilitate morală...”. Generalul izbucnește, spune că fiecare vorbă a lui ar merita un glonte și că el nu cunoaște asemenea „fleacuri”. După plecarea lui, îi poruncește aghiotantului să-l noteze pe Bologa ca om primejdios, despre care nu s-ar mira să audă că a dezertat. Bologa iese senin și se uită lung la soarele care apune.

Klapka îl felicită pentru curajul de a-i fi spus generalului adevărul. Bologa îi răspunde liniștit că la noapte va trece la ruși. Explică schimbarea prin imaginea sufletului ca o casă cu multe camere, dintre care unele rămân încuiate: „Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deșarte.” Acum crede că a descoperit o comoară nouă și că trebuie s-o apere cu orice jertfă.

Klapka îl numește nebun și îi spune că realitatea e războiul cu moartea alături. Bologa îi cere să nu-i mai dea sfaturi. Când căpitanul îl amenință că îl va opri cu forța, Bologa îl întreabă dacă vrea să-l denunțe. Se îmbrățișează plângând și își iau rămas bun. În timp ce Bologa pleacă, aude cum Klapka strigă după telefonist: căpitanul vrea să se pună la adăpost de orice bănuială.

Bologa studiază harta și își alege drumul: un șanț vechi care duce aproape de tranșeele rusești, aflate la cinci sute optzeci și trei de metri. Mănâncă bine și doarme până la unu noaptea, nu ia nimic cu el, doar revolverul socotește că i-ar putea trebui, și pleacă fără să-i strângă mâna lui Petre. Îi face o vizită lui Cervenco, care citește Biblia plângând și îl avertizează că rușii vor ataca chiar în noaptea aceea.

Bologa nu-l crede și se instalează în postul de observație, hotărât să plece la ora cinci. Pe la patru încep bubuiturile: atacul rusesc. Un obuz cade lângă el, smulge acoperișul observatorului, iar Bologa simte un junghi ca de cuțit în piept, o lovitură în cască și o durere cumplită în coapsă. Gândul i se rupe la jumătate, iar cu el se încheie cartea întâi.

Sfârșitul lui februarie îl găsește pe Bologa într-un spital din apropierea frontului, în aceeași rezervă cu Varga, rănit și el în noaptea atacului. Petre l-a găsit îngropat sub dărâmăturile observatorului. Cu plămânul străpuns de o schijă, un picior rupt și o rană adâncă în coapsă, Bologa a fost vreo șapte săptămâni mai aproape de moarte decât de viață, iar un medic îi spune că vindecarea lui e o minune.

Trezit la viață, se teme acum de moarte mai mult decât de frontul românesc. O noapte de nesomn îi aduce împăcarea: soarta a făcut bine, pentru că la ruși ar fi fost un dezertor disprețuit, pe când românii îl vor primi ca pe un frate. Îi urăște pe toți străinii din jur și se preface bolnav când un general vine să-i prindă în piept medalia de aur. Caută răspunsuri în cărți și nu găsește nimic: cărțile i se par formule fără legătură cu viața. Klapka îi scrie de pe noul front că acolo au găsit tot ruși, apoi, într-o a doua scrisoare, că au apărut românii. Bologa se împacă în cele din urmă cu Varga, iar peste zece zile pleacă amândoi.

Trenul urcă printre munți încă înzăpeziți, care îi amintesc lui Bologa de valea Someșului. Varga îi spune că în tren se află și generalul Karg și că Gross pretinde că generalul vrea să-i vadă. Discuția dintre cei doi prieteni se aprinde: Varga îi spune că s-a schimbat și că, în gând și în suflet, este deja dezertor, iar Bologa îl întreabă ce ar face el, ungur, dacă ar fi în armata rusească și ar fi trimis să lupte împotriva ungurilor care vin să-l elibereze.

Varga invocă legea, datoria și jurământul, iar Bologa răspunde: „Lege, datorie, jurământ sunt valabile numai până în clipa când îți impun o crimă față de conștiința ta!” Varga îi spune că, dacă l-ar prinde trecând prin sectorul lui, l-ar aresta, ba chiar l-ar împușca dacă s-ar împotrivi. Totuși, se gândește o clipă să-l denunțe, dar îi repugnă: au fost prea buni prieteni. Pe coridorul vagonului, Varga se clatină la fiecare cotitură, iar Bologa merge sigur, ca pe o cărare.

Într-un vagon aglomerat, Bologa zărește un preot român sărac, care i se pare cunoscut. Generalul Karg, bine dispus pentru că a fost propus pentru ordinul «Maria Theresia», îl primește prietenos și îl întreabă, în glumă, dacă lumea s-a prăbușit pentru că vine cu ei pe frontul românesc. Bologa răspunde: „Niciodată n-am fost laș, Excelență, și deci am să vă mărturisesc și acuma că în sufletul meu s-a prăbușit o lume!”, apoi îi explică printr-o imagine felul în care inima și mintea s-au despărțit în el.

Generalul râde, iar un colonel spune că îl înțelege. Bologa, care căuta motive de ură, găsește milă. Karg îl trimite la coloana de muniții, ca să-l cruțe de oboselile frontului, și nu-l lasă să-și reia bateria. Preotul din tren este Constantin Boteanu, prietenul lui din liceu, paroh în satul Lunca, lângă Făget. Boteanu se întoarce chiar atunci acasă din internare și se teme să vorbească românește cu un ofițer. Bologa îi spune că omul cu un ideal înfruntă toate greutățile, iar preotul îi răspunde că idealul lor este Dumnezeu.

Biroul coloanei de muniții se află în Lunca, în casa groparului Paul Vidor. Bologa primește schița frontului și află că în sud sunt husarii descălecați și că românii s-ar pregăti să atace. Unul dintre gradații din birou, auzindu-l vorbind românește cu Petre, spune că și locotenentul e „valah”, iar vorba, aproape disprețuitoare, îl liniștește. În camera lui o găsește pe Ilona, fata gazdei, cu năframă roșie și ochi negri și râzători, care îi spune că ei numai de Dumnezeu îi este frică. Timid cu femeile, Bologa simte că privirea ei pătrunde în colțul inimii unde o păstra pe Marta.

Groparul, un om vorbăreț și șiret, îi povestește viața lui: e văduv, tâmplar și gropar, are pământ, fiul i-a murit pe frontul rusesc, iar cumnatul lui e primar în Făget, unde stă generalul. Mai spune că, după retragerea românilor, „ai noștri”, îndată ce au sosit, au spânzurat vreo trei oameni din sat acuzați că ar fi făcut semne dușmanului. Bologa iese să vadă frontul, cu gândul să plece chiar în noaptea aceea. Doctorul Meyer îi împrumută calul și îi spune că are febră.

Călare, Bologa urcă pe drumul văii până la postul de comandă al lui Klapka, care îl primește cu lacrimi de bucurie. Bologa îi spune că acum dragostea de viață e mai puternică decât credința și că trebuie să plece repede, înainte ca hotărârea să i se macine. Klapka îi răspunde că realitatea este alta: în Rusia a izbucnit revoluția.

În spatele postului de comandă sunt aduși câțiva prizonieri români. Klapka îl cheamă să le fie tălmaci. Bologa îi spune ofițerului prizonier, cu dragoste, că și el este român, iar acesta îi răspunde cu dispreț: „Dacă ai fi adevărat român, n-ai trage în frați”. Umilit, Bologa le spune celorlalți că prizonierul nu vrea să vorbească. Pleacă grăbit spre Lunca, cu sufletul răvășit.

Acolo merge la Boteanu să se „spovedească”. După un sfert de oră de plângeri, îi spune: „Acuma s-a umplut paharul, părinte! Acuma nu mai pot! O ură istovitoare îmi roade inima.” Îi mărturisește că în noaptea aceea va trece dincolo și îl roagă să-i dea mai târziu de veste mamei. Preotul, îngrozit, îl roagă să nu-l nenorocească, pentru că abia s-a întors din internare. La întrebarea dacă nu e și el român, îi răspunde: „Sunt numai om astăzi”. Bologa își pune casca și pleacă „cu pași de înmormântare”. Acasă, la gropar, Ilona îl întâmpină în prag și îi spune că e bolnav și trebuie să se odihnească, iar Bologa se răstește la ea.

În odaie, Bologa se prăbușește pe un scaun, apoi se întinde pe pat, cu gândurile în goană și cu ideea fixă că trebuie să plece în noaptea aceea. O mână ușoară și rece pe frunte îl adoarme. Dimineața, doctorul Meyer îi spune că are doar o epuizare nervoasă, iar Bologa îi mărturisește că vrea să moară.

Ilona nu l-a lăsat să fie dus la spital și a jurat că nu se va mișca de lângă patul lui. Îi dă doctoria cu lingurița, iar el îi pune mâna peste mâna ei. După vreo zece zile, Meyer îi spune că moartea cea mai eroică nu prețuiește cât viața cea mai ticăloasă, iar a treia zi îi aduce o lună de concediu de convalescență, obținută cu greu de la general. Ilona întreabă, palidă, dacă locotenentul se va mai întoarce. Bologa își dă seama că nu se bucură de concediu și că nu se mai gândise de mult la Marta. La gară, fata rămâne pe peron până când trenul dispare.

Ajuns noaptea la Parva, Bologa trece pe lângă casa avocatului Domșa, unde stă Marta, și se simte vinovat față de ea. Mama îl primește cu lacrimi. Îi povestește că îl credeau trecut la români și că e bine că „te-a luminat Dumnezeu” să rămână pe loc. La întrebarea despre Marta, mama se încurcă.

A doua zi, în timp ce se odihnește în cerdac, sub nucii plantați în ziua nașterii lui, o vede pe Marta oprindu-se la poartă cu un ofițer ungur de honvezi, locotenentul Tohaty, care i-a ținut de urât toată iarna. Marta îi vorbește ungurește, iar Bologa îi răspunde rece, tot ungurește, și îi spune „domnișoară”. După plecarea lor, zgâlțâie stâlpul cerdacului strigând „Afară!”. Privind crucea bisericii și mormântul tatălui, își amintește vorbele acestuia: „Să-ți faci datoria totdeauna și nu uita niciodată că ești român!” Îi scrie avocatului Domșa că rupe logodna și îi trimite verigheta într-o cutiuță sigilată cu ceară roșie.

Domșa vine îngrozit, iar mama, care nu știa nimic, află acum că logodna a fost ruptă. Avocatul cere „cauzele și motivele”, dar Apostol repetă doar că nu o mai iubește pe Marta. Acasă, Domșa și Marta hotărăsc că vina trebuie să cadă asupra lui și pun ruptura pe seama faptului că fata vorbise ungurește. Marta spune că omul trebuie să-și iubească neamul, dar fără ură față de celelalte neamuri.

A doua zi tot târgul știe că Bologa a rupt logodna pentru că logodnica lui a vorbit ungurește. Notarul Pălăgieșu, omul solgăbirăului, socotește întâmplarea mai gravă decât predicile protopopului Groza și vrea o reclamație la superiorii lui Bologa. Solgăbirăul îi cere să încerce mai întâi o împăcare prietenească, pentru că a copilărit cu locotenentul.

Bucuria lui Bologa nu ține mult. Noaptea se întreabă dacă ar fi rupt logodna fără Ilona în inima lui și ajunge să creadă că revolta lui împotriva limbii ungurești a fost „o comedie”. Mama îi aduce zilnic zvonurile târgului și îl roagă să se astâmpere: în vreme de război, îi spune ea, omul trebuie să urle cu lupii, ca să nu fie mâncat. Apostol îi spune că îi pare rău că a venit acasă, iar mama izbucnește în plâns.

Se simte străin în Parva. Între inima și mintea lui simte un zid pe care nu-l poate dărâma. Apoi vine Pălăgieșu, sigur pe sine, și îi cere să repare ce a stricat, pentru că el a creat în târg o atmosferă patriotică. Când Bologa îi amintește de protopopul Groza, notarul îi spune că el n-ar rupe niciodată o logodnă pentru că fata a vorbit ungurește. Bologa îl lovește cu pumnul în gură și îl dă afară din casă.

Seara, Apostol stă de vorbă cu mama despre copilărie și despre vedenia din biserică. Când el glumește că și Dumnezeu se învechește, mama îi răspunde că, odată cu Dumnezeu, omul pierde și liniștea sufletului. Apostol îi sărută mâna și îi cere iertare.

Urmează trei zile ploioase, petrecute în cerdac, printre cărțile vechi. Sistemele filosofice se prăbușesc în mintea lui. Își dă seama că a împărțit lumea în iubire și ură și că n-a cunoscut iubirea adevărată, ci numai ura: „Iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului”, dar nu poate prinde rădăcină într-o inimă mânjită de ură. Ascultând ploaia, trăiește o revelație: o flacără albă îi umple sufletul, crucea bisericii pare aproape, iar el simte că e legat de infinit. Plânge de bucurie și îi apare gândul: „Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu!”.

A doua zi târgul e plin de pomi înfloriți, iar Bologa vrea să-și împartă iubirea cu toți oamenii. Când află că Pălăgieșu l-a numit „trădător” și „agitator” la cazină, se duce la el și îi cere iertare.

Cu trei zile înainte de sfârșitul concediului primește ordin telegrafic să se întoarcă pe front, iar mama crede că la mijloc e denunțul notarului. Bologa merge la Marta și îi cere și ei iertare. Fata plânge și spune că numai ea a fost vinovată. La gară, îi spune mamei că pretutindeni sunt oameni dornici de iubire și că acum cărarea vieții lui e dreaptă. Mama îi amintește că a doua zi începe săptămâna patimilor și îl roagă să nu-l uite pe Dumnezeu. Când trenul pornește, Apostol simte o presimțire neagră.

Întors în Lunca, Bologa o vede pe Ilona pe peron, exact în locul unde o lăsase: de trei zile așteaptă fiecare tren. Amândoi se prefac surprinși. În odaia lui, care miroase a flori, fata îi spune că a dormit acolo cât a lipsit, ca să nu i-o ia un ofițer străin.

Singuri, Bologa îi spune că i-a fost dor de ea. O fâșie de soare se întinde pe podea între ei, ca o punte. El trece prin lumină și o sărută, iar fata fuge din odaie. Rămas singur, Bologa se întreabă ce înseamnă „romantismele astea caraghioase” de licean îndrăgostit, dar inima îi mărturisește că Ilona îi este dragă. Seara, pe malul pârâului, privește luceafărul alb, rece, ca un ochi din altă lume.

A doua zi își reia serviciul și află de la aghiotantul generalului doar că urmează „evenimente mari”. Bănuiește că rechemarea lui din concediu se datorează denunțului lui Pălăgieșu. Studiază harta cea nouă, exactă, a frontului și observă că între creasta ținută de husari și cealaltă creastă rămâne un gol de peste o mie de metri.

O vede pe Ilona trecând prin ogradă, îmbujorată și supărată, iar liniștea îi dispare. Între credința regăsită și iubirea lui simte o prăpastie pe care nu o înțelege: „Dacă Dumnezeu e iubire, de ce Ilona nu se cuprinde într-însul?”

La depozitul de muniții, Bologa îl întâlnește pe Gross, care nu-i iertase reproșul din curtea generalului. Gross își mărturisește lașitatea și ipocrizia: execută ordinele scrâșnind din dinți și strânge ură pentru ziua răzbunării. Bologa îi răspunde că nu va fi fericit niciodată din cauza urii și că fericirea este iubire. Gross îi spune că iubirea „a dat faliment” și că el, Bologa, este în adâncul sufletului un „mare șovinist român”, care se ascunde după Dumnezeu și iubire până va găsi prilejul să fugă. Îi mai spune că aghiotantul generalului a vorbit la popotă despre purtarea lui din concediu și că Cervenco zace în spital, rănit de moarte.

Pe drum, Bologa se întreabă dacă Gross nu are dreptate. O întâlnește pe Ilona, care îi spune că îi e frică de el, apoi pe Varga, care trece cu o căruță de muniții și îi spune, pe jumătate în glumă, că îl așteaptă să-l aresteze. La spitalul din școală, Cervenco, cu un glonț în plămân lângă inimă, nu are voie să vorbească. Bologa stă aproape un ceas lângă el, în tăcere, sorbindu-i privirea plină de bunătate, apoi îl sărută pe amândoi obrajii.

Seara, Ilona îi spune că nu e supărată, ci rușinată, și fuge din nou din brațele lui. Urmează două zile în care Bologa nu se mai poate gândi decât la ea. Groparul pleacă la Făget să are o bucată de pământ înainte de Paști, iar Bologa abia atunci își amintește că e săptămâna patimilor.

În Vinerea Mare, Ilona, îmbrăcată de sărbătoare, se pregătește să meargă la denii. Bologa o oprește în tindă, o sărută și o roagă să vină la el după slujbă. Rămas singur, se teme că nu va veni și își dă seama că iubirea aceasta îl depărtează de toate credințele lui, dar că fără ea viața și-ar pierde orice rost. Târziu, Ilona intră în odaie și trage zăvorul. Îi murmură că îi e frică și îi cere iertare, apoi rămâne la el.

A doua zi, Bologa se simte vinovat, ca după o beție rușinoasă, dar zâmbetul fericit al Ilonei îi risipește remușcările. Fata îi spune că nu-i pare rău și că are încredere în el, apoi fuge să pregătească ouă roșii, cozonaci și pască pentru Înviere. Când aude din cancelarie că soldații vorbesc despre el și „fata groparului”, Bologa pleacă la preotul Boteanu.

De data aceasta, preotul îl primește cu bucurie. Îi spune că numai moartea ne împacă cu lumea și cu Dumnezeu și că iubirea cea mare e numai la Dumnezeu. Bologa își mărturisește zbuciumul: toată viața s-a războit cu Dumnezeu, căutându-l și blestemându-l, și merge mereu între două prăpăstii. Boteanu îi spune că numai credința neclintită poate fi puntea peste ele. Când îi prezintă preoteasa, Bologa îl întreabă dacă o iubește la fel de mult ca pe Dumnezeu, iar preotul îi răspunde că iubirea este una și nedespărțită, ca și credința. Ochii lui Bologa se luminează.

Când Vidor se întoarce, Bologa îi cere mâna Ilonei. Groparul, bănuitor, spune că fata e săracă și fără carte, dar, văzând hotărârea ofițerului, primește. Ilona plânge și apoi îi răspunde printr-o privire plină de fericire. Merg toți trei la Boteanu, care îi logodește.

Tot atunci, preotul și groparul îi spun că în noaptea trecută au fost prinși trei țărani acuzați de spionaj, doi din Făget și unul din Lunca, iar generalul a hotărât să fie spânzurați ca să-i sperie pe ceilalți. Bologa își face cruce cu ochii în lacrimi. La miezul nopții, Ilona îl trezește pentru slujba Învierii. În curtea bisericuței de lemn, printre țărani și soldați cu lumânări, ascultă glasul preotului vestind „Hristos a înviat” și sare în picioare, cu toți ceilalți.

În ziua de Paști, cei trei țărani sunt condamnați la moarte, iar a doua zi sunt spânzurați într-o pădurice, la marginea șoselei dintre Lunca și Făget, și lăsați să atârne ca exemplu. Între timp au mai fost arestați patru oameni.

Klapka vine în vizită și află, uluit, că fata groparului este logodnica lui Bologa. Bologa îi răspunde că sufletul e același la țărancă și la contesă și că civilizația nu i-a adus omului fericire. Klapka îi spune că trecând pe lângă spânzurați și-a amintit de pădurea spânzuraților și că alți patru țărani au fost condamnați într-un ceas. Când Bologa îi spune că acum se lasă în grija lui Dumnezeu, Klapka se liniștește și îi mărturisește că venise doar ca să se asigure că nu va mai încerca să fugă. În aceeași seară, Petre este chemat la regiment, iar a doua zi groparul aduce vestea că spânzurații sunt acum șapte.

Bologa trăiește câteva zile de fericire simplă cu Ilona și face planuri de nuntă la Parva. Joi după-amiază, un automobil se oprește în fața casei: un plutonier îi aduce ordinul generalului de a se prezenta imediat. Ilona plânge, presimțind o nenorocire. Abia la plecare Bologa își amintește că plutonierul era cel de la execuția lui Svoboda.

Pe drum, mașina trece prin pădurica spânzuraților. Bologa vede șapte trupuri atârnând, iar lângă ultimul, mic și slab ca un copil, o creangă groasă și goală. Pădurea i se înmulțește în ochi până devine nesfârșită. Toți spânzurații par a avea aceeași privire: „Același om, spânzurat de nenumărate ori, ca o protestare nesfârșită...” Bologa înțelege că e privirea lui Svoboda și își amintește cum votase condamnarea și cum încercase cu mâinile ștreangul.

La Făget, în curtea primarului, cumnatul groparului, unde locuiește generalul, pretorul diviziei îi spune că a fost chemat să înlocuiască un membru bolnav al Curții Marțiale, care a doua zi trebuie să judece doisprezece țărani români. Pretorul e convins că trădarea e peste tot și că nu există victorie fără Curte Marțială.

Primarul îi arată o căsuță de lemn, făcută cândva ca o casă de păpuși pentru nepoata lui și folosită acum ca închisoare pentru ofițeri. Generalul Karg îi spune că a uitat vechea lui „nesocotință” și că nu-i cere decât o dreptate severă, fără milă. Bologa pleacă fără un cuvânt.

Ieșind din curtea generalului, Bologa nu mai are niciun gând, doar inima îi poruncește să meargă înainte. Ocolește pădurea spânzuraților pe linia ferată și ajunge la Lunca, spunându-și că a uitat ceva acasă. Ilona îl așteaptă îmbrăcată, ca și cum ar fi știut că va veni.

Ca să-și acopere minciuna, Bologa caută ceva prin cărți și găsește întâmplător harta pozițiilor frontului, pe care o completase cu creion roșu și o uitase acolo. O pune în buzunar. Ilona îi ghicește gândul și se oferă să-i fie călăuză prin munți, dar el o refuză și îi promite că se va întoarce s-o ia. Pleacă fără revolver. Din murmurul fetei, rămasă la poartă, înțelege un singur cuvânt: Dumnezeu.

Bologa urcă noaptea pe valea pârâului, ca pe un drum cunoscut, fără să se întrebe încotro merge. Trece pe lângă bateriile lui Klapka și își aduce aminte că trebuie să cotească spre infanterie, dar gândul îi scapă. Într-o poiană aude pași și voci străine și crede că a ieșit din liniile austro-ungare. Își face cruce, mulțumit.

Dă însă peste trunchiuri doborâte și peste mai multe rânduri de sârmă ghimpată și umblă mult pe lângă ele. Ajunge pe o cărare dintre linii, pe care umblă patrulele. După o stâncă se ciocnește de un om care strigă în nemțește „Halt! Wer da?” Bologa răspunde că este ofițer, iar lumina unei lanterne îi dezvăluie chipul. Omul este Varga. Bologa se cutremură ca un lunatic trezit pe marginea unei prăpăstii, iar Varga poruncește să fie dezarmat și escortat.

Prizonier între soldați, Bologa merge liniștit, ca și cum ar fi scăpat de toate grijile, și își repetă în gând, de mai multe ori, „în sfârșit”. Abia când aude împușcături își dă seama că a fost prins în timp ce încerca să dezerteze. Este dus la postul de comandă al regimentului, unde un aghiotant somnoros raportează diviziei că a fost prins un locotenent de artilerie care încerca să treacă la inamic.

Varga ezită o clipă, gândindu-se că poate Bologa s-a rătăcit, dar îi cere să-și golească buzunarele și găsește harta cu pozițiile. I-o arată cu dispreț și triumf, iar Bologa nici nu pricepe ce hârtie este. Înainte să plece, Varga îi spune că el și-a făcut doar datoria și e gata să-i întindă mâna, dar se oprește. Bologa adoarme pe un pat de scânduri, între soldații de pază.

Dimineața este dus spre cartierul diviziei. Lângă adăpostul lui Klapka, căpitanul îl recunoaște îngrozit: presimțirea lui s-a adeverit. Uitându-și frica, îi promite că îl va apăra și că va face tot ce poate ca să-l scape.

În căruță, un sublocotenent sas, vorbăreț, îi explică diferența dintre dezertarea simplă, pedepsită cu glonțul, și dezertarea complicată cu trădarea, pedepsită cu ștreangul. Bologa se gândește, aproape cu plăcere, că în ziua aceea trebuia să judece și că acum alții îl vor judeca pe el. Trec prin pădurea celor șapte spânzurați, iar sublocotenentul îi privește cu curiozitate, până când vede gâtul alb și subțire al prizonierului și se rușinează. Bologa repetă numele lui Dumnezeu, apoi simte iar că vrea să trăiască și începe să-i povestească sublocotenentului despre Svoboda, de parcă acesta ar fi judecătorul lui.

Ediția tipărește greșit și acest capitol cu numărul «2.»: este al treilea capitol al cărții a patra. La Făget, în curtea plină de oameni care se uită la el, groparul Vidor îl recunoaște și îl întreabă ce s-a întâmplat. Bologa își amintește atunci că hârtia arătată de Varga era harta.

Pretorul, încântat că are în sfârșit un caz excepțional, conduce interogatoriul. Bologa vrea să-și deschidă sufletul ca la spovedanie, dar pretorul îi spune că el este judecător, nu duhovnic. Bologa îi răspunde: „Uneori e mai îngrozitor să judeci pe alții decât să fii judecat!” Pretorul îi pune în față harta și îi spune că a luat-o pentru că n-a vrut să meargă la inamic cu mâna goală. Apoi îi expune propria „construcție”: cei șapte spânzurați și cei doisprezece arestați ar fi o rețea de spioni, iar Bologa, ofițer român decorat, ar fi capul ei. Dezgustat, Bologa nu mai răspunde și nu se mișcă atunci când i se cere să semneze procesul-verbal.

Bologa este închis în căsuța de lemn, cu santinelă la ușă. Pe masă găsește scrijelite cu briceagul cuvintele „Aici am suferit...”, urma unui fost prizonier, care n-a scris câte zile. Gândurile îi trec prin minte ca un film. Își spune că viața omului nu e afară, ci înăuntru, în suflet, apoi se agață de speranța că trecutul lui eroic va cântări mai mult decât o rătăcire.

Se întreabă dacă nu cumva Klapka, cu povestea pădurii spânzuraților, este pricina prăbușirii lui. Gândul la Ilona îi aduce liniștea: iubirea trăiește veșnic, iar prin ea îl cunoaște pe Dumnezeu. Seara, plutonierul o lasă pe Ilona să-i aducă mâncarea. Fata, cu urme de lacrimi pe obraji, îi șoptește de câteva ori numele lui Dumnezeu și pleacă. Bologa rămâne plin de speranță.

A doua zi dimineață vine Klapka, numit apărătorul lui. Îi spune că Vidor s-a oferit să spargă peretele căsuței, că soția primarului s-a aruncat la picioarele generalului și a obținut ca acesta să nu intervină împotriva lui. Îl roagă să-și retragă declarația, să nege intenția de dezertare și să-l lase pe el să explice harta. Bologa îl întreabă doar când va fi judecat.

Klapka îi aduce aminte că îl așteaptă ștreangul și că orice viață e mai bună decât moartea. Bologa îi răspunde că aseară, văzând-o pe Ilona, și-a regăsit iubirea: „Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea.” Klapka îi spune că va muri ca dezertor, nu ca apostol al iubirii, și că minciuna care salvează o viață e mai prețioasă decât toate adevărurile. Când vine pretorul, Bologa îi spune că nu mai are nimic de adăugat. Pretorul îi dă o scrisoare de la mamă, găsită în odaia lui din Lunca.

Bologa citește scrisoarea de două ori fără să înțeleagă nimic: se simte suspendat între viață și moarte. Judecata are loc în cancelaria pretorului, în fața unei mese acoperite cu postav verde și împărțite de o cruce albă. Președintele este colonelul din trenul generalului, care îi luase odinioară apărarea, iar printre judecători se află Gross, cu capul plecat.

Întrebat despre motivele dezertării, Bologa privește crucea și repetă, mirat, cuvântul. Între acuzarea pretorului și apărarea lui Klapka, cere doar ca totul să se termine repede. Simțindu-se sufocat, își smulge gulerul și strigă să fie omorât. La sfârșit, întrebat dacă mai are ceva de spus, tace. Când înțelege că s-a terminat, se înclină adânc în fața judecătorilor și iese repede.

În căsuță, Bologa citește din nou scrisoarea mamei. Ea îi scrie mărunțișuri din Parva: Pălăgieșu se laudă că Apostol i-a cerut iertare, Marta se socotește încă logodnica lui, iar ea l-a visat urât în noaptea de Vinerea Mare. Cere hârtie ca să-i scrie, dar foaia rămâne goală. Își amintește de scrisorile de adio pe care le scria înaintea luptelor și le rupea apoi, fericit că a scăpat.

Oscilează între groază și speranță: se gândește la solii care aduc grațierea în romane, la medaliile lui și la voturile judecătorilor. Plutonierul îi spune că sentința s-a dat demult și că se așteaptă doar aprobarea de sus. Îi mai spune că Ilona plânge, dar că nu o mai poate lăsa să intre. Bologa privește încrezător pe fereastră.

După miezul nopții, pretorul citește sentința: degradare și „moarte prin ștreang”, executată imediat. Bologa își scoate tunica și primește, din partea primarului, o haină pământie și o pălărie. Ușa rămâne descuiată, iar el speră pentru o clipă într-o minune, dar intră preotul Boteanu, chemat de Ilona. Apostol îngenunchează, sărută crucea și plânge. Îi cere preotului să-i dea vestea mamei și să-i spună să aibă grijă de logodnica lui, pentru că amândouă i-au sădit în inimă iubirea. Boteanu îi spune că a rămas fiul tatălui său, care îi învăța să nu uite că sunt români. Apostol îi dă ceasul, ca să nu fie uitat.

Curtea e plină de soldați cu făclii. Undeva, cineva izbucnește în plâns, iar Apostol își spune că e Ilona. Merge sprijinit de brațul preotului, fără să-și mai simtă picioarele. Lângă spânzurătoare vede groapa deschisă, sicriul și o cruce cu numele lui, care i se pare străin. Groparul Vidor îl sărută, iar Klapka își bate pieptul cu pumnii. Apostol se urcă pe scaun, aruncă pălăria în groapă și își potrivește singur ștreangul, cu ochii la cer: „Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui.” Ultimele cuvinte ale romanului sunt ale preotului: „Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol...”