«Iona» de Marin Sorescu — rezumat, personaj, eseu (bacalaureat)

Piesa începe cu o imagine pe care autorul o descrie în notațiile lui: scena are două părți. Pe una se vede gura uriașă a unui pește, pe cealaltă se află marea, închipuită doar prin câteva cercuri trasate cu creta. Pescarul Iona stă chiar în gura peștelui, fără nicio grijă, cu năvodul întins peste cercuri. Este atent doar la năvodul lui și nu pare să vadă primejdia din spatele său.

Iona este singur. La început își strigă numele, ca să-și audă ecoul, și constată că ecoul a dispărut: nici măcar el nu-i mai răspunde. Criticii au observat că, atunci când se strigă, numele lui se desface în două silabe, iar jocul acesta trece de la gravitate la ironie.

Iona pescuiește, dar nu prinde peștele cel mare pe care îl așteaptă. Peștișorii mărunți îi păstrează într-un borcan, un fel de acvariu, în care marea și peștii sunt prizonieri, cum va fi curând și el. Vorbește tot timpul cu sine, își pune întrebări și își răspunde, ca și cum pe scenă ar fi două personaje.

Gura deschisă a peștelui, din spatele lui, este și o amenințare: peștele uriaș îl înghite. Când începe tabloul al doilea, pescarul se află deja în burta lui.

Decorul se schimbă. Notațiile autorului descriu interiorul peștelui: întuneric, bureți, oscioare, alge, toată mizeria adunată din apă. Burta peștelui mistuie tot ce a înghițit, iar Iona trebuie să trăiască printre aceste resturi.

Iona își dă seama că a fost înghițit și încearcă să înțeleagă ce i s-a întâmplat. Și aici vorbește cu sine ca și cum ar fi doi: un Iona întreabă, celălalt răspunde, iar întrebările grave alternează cu glumele și cu ironia. Prin acest dialog cu sine, piesa, care are practic un singur personaj, poate să înainteze.

Iona nu se resemnează. Cu un cuțit își va croi singur drumul spre ieșire, spintecând burta peștelui care l-a înghițit.

Ieșind din primul pește, Iona nu ajunge înapoi pe mare. Descoperă că peștele care îl înghițise fusese, la rândul lui, înghițit de altul, mai mare, și că se află acum în burta acestuia.

Taie și burta noului pește, dar situația se repetă: fiecare ieșire îl duce în interiorul altui pește. Iona se mișcă într-un spațiu închis fără capăt; criticii l-au asemănat cu un labirint, în care reperele se pierd. Într-una dintre burți se află, ca un obiect nelalocul lui, o mică moară de vânt, iar Iona are grijă tot timpul să nu fie prins între dinții ei.

Iona continuă totuși să caute. Mihaela Airinei observă că el nu se lasă învins de eșecurile repetate și nu renunță la căutarea unui sens.

Iona iese, în sfârșit, prin deschizătura tăiată în ultimul pește. În fața lui se întinde un fel de plajă, nisip murdar de alge, de scoici și de gunoaie. Pare că a ajuns afară. Privind însă în depărtare, înțelege că orizontul însuși este burta unui pește. Ieșirea fusese doar o altă închisoare.

Spre final, Iona încearcă să-și amintească oamenii apropiați, părinții și bunicii. Nu le mai știe numele și ajunge să se întrebe cum se numea chiar el, până când își amintește că este Iona: numele lui e singurul reper care îi rămâne. Ilina Gregori observă că Iona știe doar că a uitat, nu și ce anume.

La sfârșit, Iona își spintecă propria burtă cu același cuțit cu care spintecase peștii. Gestul a fost citit în feluri diferite. Daniel Cristea-Enache îl vede ca pe o sinucidere, aleasă la capătul unei reflecții profunde. Alți critici, ca Anișoara Ivașcu și Corina Tătaru sau Mihaela Airinei, văd în el o renaștere, un gest simbolic prin care căutarea se întoarce spre sine: adevărul pe care omul îl caută se află în el însuși. La examen, poți susține oricare lectură, dacă o argumentezi cu scene din text.