«Monastirea Argeșului» (Meșterul Manole) — text, comentariu, teme și figuri de stil (bacalaureat)

Balada începe cu un cadru: „Pe Argeș în jos, / Pe un mal frumos”, Negru Vodă trece cu zece tovarăși, „Nouă meșteri mari / Calfe și zidari / Și Manoli zece / Care-i și întrece.” Din primele versuri, Manoli este pus deasupra celorlalți: el este cel mai iscusit.

Scopul drumului este spus limpede: caută „Loc de Monastire / Și de pomenire.” O mănăstire înseamnă și credință, și dorința domnului de a rămâne în amintirea oamenilor.

Pe drum, domnul întâlnește un ciobănaș „Din fluier doinaș” și îl întreabă dacă a văzut „Un zid părăsit / Și neisprăvit”. Versurile se construiesc în paralel, ca în cântecul popular: „Pe Argeș în sus / Cu turma te-ai dus, / Pe Argeș în jos / Cu turma ai fost.” Răspunsul reia întrebarea aproape cuvânt cu cuvânt: „Ba, Doamne,-am văzut / Pe unde-am trecut / Un zid părăsit / Și neisprăvit.”

Ciobanul a văzut zidul și adaugă un amănunt neliniștitor: câinii, când îl văd, se reped la el, latră „a pustiu” și urlă „a morțiu”, adică a moarte. Locul este blestemat sau bântuit, iar urletul câinilor prevestește moartea care va urma.

Manoli se culcă și visează, apoi le povestește meșterilor ce a aflat: „O șoptă de sus / Aievea mi-a spus” că zidul se va surpa până vor zidi în el „Cea-ntâi soțioară, / Cea-ntâi sorioară” care va veni a doua zi cu mâncare. Revelația vine de sus, ca un semn divin: zidirea cere o jertfă.

Meșterii se leagă printr-un jurământ: „Noi să ne-apucăm / Cu toți să jurăm / Și să ne legăm / Taina s-o păstrăm”. Jurământul pecetluiește tragedia, pentru că niciunul nu-și mai poate apăra soția sau sora fără să-i trădeze pe ceilalți.

Partea a III-a începe în zori. Manoli se urcă pe schele și cercetează drumul. Interogațiile și interjecția arată spaima lui: „Când, vai! ce zăria? / Cine că venia?” Vine chiar soția lui, „Floarea câmpului!”, cu mâncare și vin.

În clipa în care o vede, „Inima-i săria / În genuchi cădea.” Manoli înțelege că jertfa cerută este femeia pe care o iubește, iar drama lui începe: dorința de a duce opera la capăt se luptă cu iubirea.

Manoli se roagă ca Dumnezeu să trimită pe pământ „O ploaie cu spume, / Să facă pâraie, / Să curgă șiroaie”, ca apele să crească și s-o oprească pe Ana. Domnul îl ascultă: norii se adună, cerul se întunecă și cade o ploaie spumegată.

Dar natura dezlănțuită nu o poate opri: „Ci ea tot venia, / Și s-apropia.” Hiperbola și enumerația fac din drumul Anei o încercare grea, pe care ea o trece fără să știe ce o așteaptă.

Partea a IV-a aduce antiteza cea mai dureroasă: meșterii se înveselesc când o văd pe Ana, pentru că ea le aduce salvarea, „Iar Manea turba, / Mândra-și săruta”. Manea este tot Manoli, numit altfel. El o ia în brațe, o urcă pe schele și o pune pe zid.

Ca s-o poată zidi, o minte: „Stăi, mândruța mea, / Nu te spăria / Că vrem să glumim / Și să te zidim!” Ana crede că e o glumă și râde. Manoli oftează și se apucă de lucru: „Zidul de zidit, / Visul de-mplinit.”

Zidul crește încet, iar balada urmărește fiecare treaptă: „Pân’ la gleznișoare, / Pân’ la pulpișoare.” Diminutivele arată duioșia, iar gradația face scena tot mai greu de suportat. Ana nu mai râde și începe să-l roage: „Manoli, Manoli, / Meștere Manoli! / Ajungă-ți de șagă”.

Strigătul ei revine ca un refren: „Zidul rău mă strânge”. Manoli tace și zidește mai departe. Tăcerea lui se poate citi ca semn al hotărârii și al suferinței: el își duce opera la capăt cu prețul a ce iubește mai mult.

Părăsiți pe acoperiș de Negru Vodă, meșterii își fac „Aripi zburătoare / De șindrili ușoare”, le întind și sar în văzduh, dar cad și se zdrobesc. Motivul amintește de Icar din mitologia greacă: omul care vrea să zboare și cade.

Când Manoli încearcă să se arunce și el, aude din zid „Un glas nădușit / Un glas mult iubit”: Ana îi repetă plânsul, „Zidul rău mă strânge / Țâțișoara-mi plânge, / Copilașu-mi frânge, / Viața mi se stinge!” Glasul ei este ultimul lucru pe care îl aude.

Auzind-o, Manoli își pierde puterile: lumea se întoarce, norii se învârt, iar el cade mort de pe acoperiș. Natura pare să se clatine odată cu el.

Balada se încheie cu o întrebare, „Ce se mai făcea?”, și cu un răspuns care este un simbol: pe locul unde a căzut se face „O fontână lină / Cu apă puțină / Cu apă sărată / Cu lacrimi udată!” Apa sărată sunt lacrimile, iar fântâna păstrează amintirea iubirii și a jertfei. Mănăstirea și fântâna rămân după moartea creatorului.