«Ciuleandra» de Liviu Rebreanu — rezumat pe capitole, personaje, eseu (bacalaureat)

Romanul începe în plină crimă, cu strigătul „Taci!... Taci!... Taci!...”. Puiu Faranga a prăvălit-o pe Madeleine pe sofa și o sugrumă, cu degetele înfipte în gâtul ei, ca și cum ar vrea să înăbușe un răspuns de care se teme: „Ochii lui umflați nu vedeau totuși nimic, ca și când s-ar fi coborât peste ei un obositor văl roșu...” Când i se limpezește privirea, vede ochii ei albi, înmărmuriți, și sare înapoi.

Camera, un budoar luminat de becuri, are o blană de urs alb lângă sofa, un cămin în care ard două buturugi și o consolă cu oglindă până în tavan. Puiu o strigă pe nume și se sperie de propriul glas, străin. Câteva clipe crede, în același timp, că a ucis-o și că nu a ucis-o. În oglindă se vede pe sine, în frac, ciufulit, ca un erou de film american după o bătaie, și își plânge singur de milă. Apoi brațul Madeleinei alunecă jos, pe gâtul ursului, iar el înțelege că ea este moartă și iese din cameră.

Puiu trece prin dormitor, printr-un salonaș și prin hol și intră în biroul tatălui său. Bătrânul Policarp Faranga, în frac, cu pieptul plin de decorații și cu o barbă argintie, îngrijită, are șaizeci și trei de ani și ține mult la demnitatea lui. Puiu îi spune, bâlbâindu-se, că Madeleine a murit, iar bătrânul se duce să vadă.

Rămas singur, Puiu o aude sosind pe tante Matilda, care întârziase pentru că șoferul avusese de reparat mașina; în mintea lui, ea devine vinovată, fiindcă, dacă ar fi venit la timp, nu s-ar fi întâmplat nimic. Se aude plânsul ascuțit al jupânesei care și-a găsit stăpâna moartă. Matilda, sora mamei lui Puiu, este o văduvă de vreo cincizeci de ani, fără copii, sentimentală, ocupată cu operele de binefacere și cu nepotul ei. Îl îmbrățișează plângând, în franceză și română, până când Faranga o trimite din birou.

Faranga se plimbă prin birou și își amintește istoria familiei. Se mândrește cu un neam boieresc vechi, pe care îl urcă până la Vlad Țepeș. S-a însurat pe la treizeci de ani cu Olga Dobrescu, o soție bună și îngăduitoare, care a murit la patru ani după nașterea lui Puiu. Abia atunci a început să-și iubească nespus copilul și a intrat în politică, ajungând ministru al justiției, numit de lume omul justiției, cu cea mai frumoasă barbă din România. L-a însurat pe Puiu de tânăr ca să-l ferească de viața ușoară pe care o dusese el însuși, dar fiul a continuat-o.

Bătrânul telefonează prefectului poliției și îi spune că Puiu, într-un moment de rătăcire, și-a ucis soția. Puiu întreabă dacă tatăl l-a chemat pe prefect ca să-l aresteze, iar bătrânul îl numește asasin. Puiu întreabă dacă n-ar fi mai bine să se sinucidă, iar tatăl îi răspunde că asasinii sunt de obicei lași. Fiindcă Madeleine a fost un înger, cum știe toată lumea, crima nu poate trece, spune el, nici drept una pasională.

Apoi își spune planul: un proces ar târî numele familiei prin ziare, așa că trebuie să se creadă că fapta a fost o nebunie de o clipă. „Un Faranga nu poate fi criminal de rând!” Puiu va fi internat într-o casă de sănătate, sub observație medicală, apoi într-un sanatoriu din străinătate. Puiu înțelege: „Prin urmare trebuie să fiu nebun!”, iar tatăl răspunde crud: „Mai bine nebun decât ocnaș!” Când Puiu se teme că nu va reuși, bătrânul îi poruncește să reușească. Feciorul anunță sosirea prefectului.

Prefectul poliției, Nicolae Spahiu, colonel în retragere și prieten din copilărie al lui Faranga, vine cu procurorul Săvulescu, un tânăr sfios, căruia Faranga îi sprijinise cariera. Amândoi văd câteva minute moarta, în timp ce Matilda plânge și povestește. Prefectul se pregătea să plece la Palat, la primul bal al Curții.

În birou, prefectul propune să încheie repede un proces-verbal și să claseze cazul. Faranga refuză: legea rămâne lege, iar cel care a ucis trebuie internat într-un sanatoriu ca să i se examineze responsabilitatea penală. Procurorul, care se temea să nu ajungă țap ispășitor, este ușurat. Prefectul se împotrivește, apoi cedează, admirând atitudinea de senator roman a prietenului său. Hotărăsc sanatoriul profesorului Demarat, de la Șosea, fost coleg al prefectului și al lui Faranga la Sfântul Sava. În hol, Matilda declară că nu-l va lăsa pe Puiu să plece, iar prefectul o liniștește în franceză și îi sărută mâna.

În mașina tatălui, condusă de șoferul Alexandru, Puiu stă pe un scaun pliant, lângă procuror, și observă că lângă șofer mai stă cineva. Mașina trece prin zăpada topită a orașului și se oprește în fața unei case cu grilaj înalt, pe o stradă întunecoasă de lângă Șosea. Îi primesc o soră de caritate și un intern tânăr, înalt și blond.

Camera de observație are o singură fereastră înaltă, cu gratii groase, un pat și un lavoar de fier vopsite în alb, o masă și câteva scaune de trestie. Prefectul îi cere internului să aibă grijă de pacient ca de ochii din cap. Tatăl îl îmbrățișează și îi spune în franceză să aibă curaj. Rămas singur, Puiu se dezbracă, se culcă și, deși nu putuse niciodată adormi cu lumina aprinsă, adoarme imediat.

Spre dimineață, Puiu visează. Se află în budoarul Madeleinei, care stă pe aceeași sofa, cu privirea pierdută, ca întotdeauna. Îi spune că ar prefera să rămână acasă și o sărută; sosește tante Matilda și pleacă împreună la bal. Acolo regele însuși vorbește cu Madeleine și o privește cu o poftă abia stăpânită, iar Puiu, ros de gelozie, minte că îl doare capul și pleacă împreună cu ea.

În mașină o sărută pătimaș, dar șoferul greșește drumul, iar mașina se oprește în fața unei case străine. Tatăl îi spune să coboare, iar Puiu se întreabă unde e Madeleine. Se trezește și înțelege că ea nu avea cum să fie în mașină. Este dimineață, ceasul arată ora șapte, iar el dormise în cămașa de frac. Visul arată ce se pregătea pentru seara crimei: balul de la Curte, la care nu au mai ajuns.

Puiu se plimbă prin cameră ca un lup în cușcă și se uită în grădina sanatoriului, închisă de un zid cu sârmă ghimpată. Se gândește că trebuie să-și pună ordine în gânduri, altfel planul tatălui se va prăbuși, iar lumea va spune că a fost atât de laș încât a simulat nebunia ca să scape de pedeapsă.

Nu știe cum să înșele un medic, fiindcă n-a văzut niciodată un nebun adevărat și n-a citit nimic despre asta. Respinge ideea de a izbi cu pumnii în geamuri, care i se pare o prefăcătorie grosolană, și se gândește la o simulare inteligentă: o poveste adevărată, cu mici ciudățenii adăugate. Își închipuie cum îl va primi doctorul și ce îi va spune. Întrebarea din vis despre Madeleine îi revine însă ca o mustrare, iar el se gândește că ar fi fost mai bine să o urmeze în moarte. Ușa se deschide.

Doctorul intră și îl întreabă cine este. Puiu își spune numele și mărturisește, cu glas alb, că și-a sugrumat soția. Doctorul nu clipește; îi cercetează părul nepieptănat, fracul, cămașa boțită și patul răvășit, spune doar un scurt «bine» și pleacă. Gardianul care rămâne în anticameră este un bărbat greoi, cu păr negru și creț și mustăți mari.

Abia acum Puiu observă că ușa este de sticlă groasă, alunecă pe șină, nu are clanță pe dinăuntru și are un vizor rotund, ca la închisoare. Toate planurile i se risipesc. Doctorul i se pare un țăran încăpățânat, prea tânăr ca să fie profesorul, iar internul, un om indolent. Se gândește la mâinile lui îngrijite, ca de femeie, care au fost în stare să ucidă; vrea să și le privească, dar se răzgândește și le ascunde în buzunare. Se înfurie pe tatăl lui, care l-a adus aici. Gardianul îl cheamă la doctor.

Doctorul îi explică, oficial, că parchetul l-a învinuit de omucidere și i-a cerut să stabilească dacă responsabilitatea lui este deplină, parțială sau nulă. Puiu se află sub observație și, de fapt, în arest preventiv; gardianul este un agent de poliție și nu poate ieși din cameră fără el. Observația va dura câteva săptămâni, cel mult șase.

Întrebat cum și de ce a ucis-o, Puiu povestește: se îmbrăcaseră pentru bal, Madeleine tăcea ca întotdeauna, el a întrebat-o ceva, iar ea nu i-a răspuns, privindu-l ca și cum ar fi fost absentă. L-a cuprins o mânie pe care n-o mai simțise, i s-a părut că ea țipă și îl insultă, deși tăcea, și s-a repezit asupra ei ca să oprească acel țipăt. Ea nu s-a apărat, iar asta l-a înfuriat și mai tare.

Doctorul spune că îi fusese prezentat odată doamnei Faranga, o femeie foarte frumoasă. Puiu nu permite să i se jignească memoria: Madeleine a fost femeia cea mai corectă din lume. Doctorul întreabă atunci dacă nu cumva gelozia a fost cauza, dar Puiu refuză minciuna care l-ar fi putut scuza, fiindcă el o înșelase fără rușine. Doctorul încheie discuția. În coridor apare tatăl, palid, care îi adusese lucrurile.

Camera a fost curățată, iar pe pat îl așteaptă haine și obiecte de toaletă. Îmbrăcându-se, Puiu găsește întâlnirea mulțumitoare: doctorul are ceva enigmatic și viclean, de om venit de la țară, dar pare cinstit. Se bucură că a spus doar adevărul și n-a mințit despre gelozie.

Curând însă vede în fiecare gest al doctorului o dușmănie ascunsă. Își amintește tonul cu care acesta a pomenit-o pe Madeleine și ajunge să creadă că doctorul a iubit-o în taină, de departe, și că acum vrea să se răzbune. Hotărăște că trebuie mutat în alt sanatoriu. Văzând că ușa e încuiată, bate cu pumnii în sticlă, îi interzice gardianului s-o mai încuie și cere aer. Când apare tatăl, îi spune gardianului să închidă ușa și îl insultă.

Tatăl îi spune că profesorul Demarat este plecat în Germania, într-o misiune medicală a guvernului, și nu se întoarce decât peste vreo trei luni. Bătrânul este îngrijorat, dar îl laudă pe doctor: se numește Ion Ursu, este fiu de țăran, asistentul lui Demarat la facultate și probabil urmașul lui la catedră, corect și conștiincios, doar puțin colțuros.

Doctorul n-a promis nimic, dar a lăsat să se înțeleagă că a fost o mare zguduire nervoasă, iar Puiu prinde speranță. Îi mărturisește tatălui că nu s-a prefăcut deloc și că se teme să nu fie declarat pur și simplu sănătos. Bătrânul îi amintește că au obligații și față de Madeleine, iar Puiu se simte egoist. Află că va putea citi, primi vizite și ieși în grădină cu gardianul. Regretă că nu poate merge la înmormântare. Tatăl îi povestește cum a luptat cu ziarele ca să nu facă scandal. Apoi nu mai au ce să-și spună.

Rămas singur, Puiu stă întins ca pe un catafalc, liniștit, apoi privește zăpada din grădină și refuză masa. Îi revin amintiri: cu două săptămâni în urmă fusese la Sinaia, la un concurs de schi pentru doamne, numai pentru domnișoara Lia Dandopol, fiica unui proaspăt îmbogățit, care, după o lună de curte, îi cedase. Apoi îl cuprinseseră remușcările, fiindcă Madeleine îl rugase să o ia și pe ea la acel concurs, singura dată când îl rugase să o ducă undeva, iar el o refuzase mințind că are afaceri la Cluj.

Urmează alte amintiri cu zăpadă: la cinci ani, pe o săniuță legată de sania mătușii Matilda; bradul de Crăciun la mătușa, când intrase la liceu; prima iubire, în Cișmigiu, cu o fetiță cu ochi de veveriță; apoi, în timpul războiului, sublocotenent la un birou, departe de front, și, la Iași, cu tânăra actriță Adina Fulgeru în brațe. Gardianul îi aduce ziarele, iar Puiu, după ce îl întreabă, mâhnit, de ce nu-l lasă în pace, se înduioșează de umilința lui și îi cere un ceai. Vede în ziar un titlu despre o crimă conjugală în lumea mare și aruncă foaia.

Compasiunea simplă a gardianului îi face mai bine decât mângâierile tatălui. Puiu îl întreabă cum îl cheamă: Andrei Leahu, din comuna Ciofrângeni, județul Argeș; tot în Argeș, la Mănești, are o moșie un unchi al lui Puiu. Ca împins de niște amintiri, Puiu întreabă dacă pe la ei se joacă ciuleandra. Leahu zâmbește: la ei îi zic „șuleandra”, un joc foarte frumos: „Parcă nici nu-ți mai vine să te oprești dacă l-ai început...” Când gardianul îl întreabă dacă a jucat-o și el, Puiu se încurcă și regretă că a adus vorba.

Leahu mărturisește că el stătea lângă șofer în seara internării, fiindcă îl luase prefectul. Știe de ce e Puiu acolo și crede că juriul iartă păcatele din dragoste. Apoi își spune povestea: avea casă, nevastă și puțin pământ, a fost rănit ușor în război și a ajuns sergent, iar la întoarcere și-a găsit soția cu un copil de la un neamț care stătuse în sat, apoi însărcinată cu altul. A bătut-o, apoi a lăsat totul și a plecat, de teamă să nu ajungă la ocnă pentru ea. Un locotenent căruia îi salvase viața l-a îndemnat să intre în poliție. Puiu se gândește că un simplu țăran a fost în stare să renunțe la tot ca să nu ucidă o femeie vinovată.

Seara, Puiu refuză din nou masa și îl insultă pe gardian, care pleacă și își face cruce. Singur, se întreabă de ce a ucis-o și strigă că nu știe. Găsește apoi o explicație: dacă nu s-a putut stăpâni nici cât gardianul, înseamnă că are în el un instinct criminal moștenit, iar vinovată este soarta care i l-a pus în sânge. Ar fi putut ucide pe oricine s-ar fi aflat lângă el, chiar pe mătușa Matilda sau pe tatăl lui, iar „Crima presupune cel puțin o voință.”

Recitește trecutul în această lumină. Tatăl îl ferise de prieteni violenți și îi dăduse voie târziu să vâneze. Înainte de nuntă, când era deja logodit cu Madeleine, împiedicase un duel cu Costel Plagino, spunând că nu vrea un copil asasin, nici măcar în duel. Puiu crede acum că bătrânul știa de această tară.

Mai găsește și alte dovezi: plăcerea copilului de a privi tăierea păsărilor, pornirea de a ucide femeia pe care o avea, într-o îmbrățișare sau cu un sărut care să-i oprească respirația, pentru care multe femei îi spuseseră că se poartă în iubire ca un criminal sadic, și dorința de a o strânge pe Madeleine până ce își dă sufletul. Toată viața i se pare un șir de încercări de a ucide. Adoarme și visează că este ocnaș la salinele din Târgu-Ocna, se repede cu ciocanul asupra unuia dintre cei care îl batjocoresc și este călcat în picioare.

Dimineața, Puiu citește în ziar anunțul mortuar. Madeleine apare cu numele ei de acasă, Mădălina, iar Puiu este pomenit primul printre cei care o plâng. Înmormântarea va avea loc marți, 13 februarie, adică a doua zi. În grădină se lasă un stol de ciori, pe care le privește ca pe niște semne rele.

Plănuise să-i spună doctorului ce a descoperit despre cauzele crimei, dar amână pentru ziua înmormântării și regretă bănuiala lui că doctorul ar fi iubit-o pe Madeleine. Doctorul vine grăbit, întreabă scurt ce mai e nou, vede anunțul pe masă, îl citește atent și rostește doar numele Mădălina, cu o intonație care nu era nici întrebare, nici afirmație, apoi pleacă. Puiu se frământă toată ziua: numele nu fusese niciodată un secret și îl știa multă lume. Totuși simte că doctorul îl urăște și se teme că bănuiala lui ar putea fi o manie a persecuției. Internul îl anunță că nimeni din familie nu va veni în acea zi.

În ziua înmormântării doctorul vine îmbrăcat în negru și nu-i spune nimic. La ora trei, când începe slujba, Puiu îngenunchează lângă fereastră și spune de sute de ori singura rugăciune pe care o mai știe, «Tatăl nostru», cerând iertare Madeleinei. Durerea din genunchi îi pare o ușurare.

Tatăl și Matilda îl găsesc târziu, în întuneric, înghețat; el le spune că a însoțit-o și el până la groapa în care a aruncat-o. Matilda povestește înmormântarea: zece preoți și un episcop, miniștri și diplomați, slujba la Biserica Albă, bani împărțiți săracilor, peste șaizeci de trăsuri și automobile până la cimitirul Bellu, unde Madeleine a fost așezată în cavoul familiei, lângă mama lui Puiu. Tatăl îl văzuse și pe doctor la biserică.

Puiu le spune că în două zile, singur între patru pereți, a înțeles mai mult decât în douăzeci de ani și că se simte criminal. Tatăl îi spune că este bolnav și vrea să vorbească cu doctorul, dar Puiu îi cere să nu mai vorbească nimic cu el, fiindcă nu vrea să-i datoreze nimic.

Faranga vine în fiecare dimineață și vorbește întâi cu doctorul, care îi spune doar că observația cere răbdare și analize și că un criminal vulgar nu are asemenea zbuciumări. Când bătrânul insistă să-i afle părerea, doctorul Ursu îi răspunde politicos că trebuie să dea socoteală conștiinței lui de om și de medic și că, într-o însărcinare primită de la tribunal, impresiile lui personale trebuie să tacă.

Mândria nu-i dă voie bătrânului să insiste. Află că Ursu este foarte capabil și conștiincios, fiu de țărani săraci, ajuns prin muncă, și că are cel mult doi-trei ani mai mult decât Puiu. O mutare în alt sanatoriu ar stârni vorbe și ar cere aprobarea parchetului, așa că mai așteaptă. Între timp ajunge la convingerea că fapta fiului său este efectul eredității unui neam cu sângele prea vechi și neprimenit: Puiu ar fi doar o victimă, iar adevărații vinovați, strămoșii.

Puiu are acum pe față un surâs amar permanent. Din ziua înmormântării a înțeles că tatăl lui și mătușa, deși îi sunt cei mai apropiați, rămân străini de suferința lui adevărată: omul este singur în clipele grele. „Oamenii comunică între ei prin semne convenționale și astfel și-au făcut iluzia deșartă că se și înțeleg.”

Descoperirea îl doare și mai tare, fiindcă viața lui nu l-a obligat niciodată să privească în sine: „Viața lui s-a petrecut toată și mereu numai la suprafață.” Idealul lui era cucerirea unei femei, iar visul îndepărtat era să intre în politică, pe urmele tatălui; învățase doar cât să aibă o diplomă și trăia din venitul moștenirii mamei. Acum îi este rușine că în primele zile s-a gândit numai la el și la scăparea lui. În ziua înmormântării și-a găsit pentru prima dată sufletul, iar de atunci amintirea Madeleinei îl alină: o vede, tăcută ca în viață, cu privirea melancolică, îi cere iertare, iar ea îl sărută pe frunte.

În a șaptea zi, doctorul Ursu îl cheamă în cabinetul profesorului, unde deasupra biroului stă fotografia unui tânăr cu o figură colțuroasă și ochi severi. Doctorul îl întreabă despre numele de Mădălina din anunțul mortuar, fiindcă lumea o cunoștea drept Madeleine. Puiu se supără, apoi povestește totul.

Tatăl lui avea o teorie: neamul Faranga se va stinge dacă nu-și împrospătează sângele cu un sânge nou, sănătos, țărănesc, așa că fiul trebuia să se însoare cu o fată de la țară aleasă de el. După război, Puiu, întors sublocotenent fără să fi văzut frontul, pleacă împreună cu tatăl, într-o duminică, spre moșia unui unchi de la Mănești, în Argeș. Din cauza panelor, ajung abia pe la cinci după-amiaza într-un sat, la un han sărăcăcios, iar hangiul îi îndeamnă să privească hora din spatele hanului și mai ales ciuleandra. Doctorul murmură numele de șuleandra, cum îi spun localnicii, apoi pare să regrete cuvântul.

De pe un cerdac, ca dintr-o lojă de teatru, Puiu vede dansul, pe care i-l descrie doctorului cu ochii aprinși. Ciuleandra începe ca o horă lentă, apoi muzica se iuțește, iar jucătorii, ținându-se pe după mijloc, formează un zid de trupuri care se îndoaie și se răsucește: „Acuma șirul, tot încovoindu-se și strângându-se, ca un șarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte care se zvârcolește pe loc”. Jocul se oprește brusc, „ca și când l-ar fi tăiat cu foarfecele”, iar tinerii se risipesc râzând sălbatic.

Puiu intră în horă la întâmplare, fiindcă are o credință fanatică în hazard. La dreapta lui se nimerește o fată de vreo paisprezece ani, „o brună nespus de delicată, coborâtă parcă dintr-un tablou de Grigorescu, cu niște ochi albaștri umezi și fierbinți”. Ea rabdă cu o strâmbătură ca el să o strângă de mijloc; el o sărută, iar ea îl mușcă de obraz ca o pisică supărată, apoi râde. După joc îi spune că se numește Mădălina Crainicu. Puiu urcă la tatăl lui și îi spune că a găsit ce dorea.

Hangiul le spune că fata este a unei văduve sărace, cu încă patru copii, și că tatăl ei a murit în război, la Predeal. După două zile la Mănești, se întorc la Vărzari, iar Faranga o cere pe Mădălina: va fi adoptată de mătușa Matilda, va primi o educație aleasă și se va mărita cu Puiu, iar mezina văduvei va primi zestre cincizeci de mii de lei. După o oră de tocmeală, mama se învoiește, în timp ce fata plânge: „Mămucă, nu mă da! Nu mă da, mămucă!” La primărie, tatăl depune zece mii de lei, iar fata este dusă la București, îmbrăcată în straiele de la ciuleandra. Doctorul spune doar „Da!”, cu glas aspru și ciudat.

Puiu continuă: Matilda o primește, i se angajează o guvernantă nemțoaică, iar mătușa îi schimbă numele în Madeleine încă de a doua zi, deși fetei îi plăcea mai mult Mădălina. După o lună este trimisă la un pension din Zürich, apoi la Paris și în Anglia. Puiu, aflat la Paris pentru un doctorat, o vede doar de câteva ori. Când el se întoarce acasă cu diploma, ea pleacă în Anglia, iar în toamna următoare revine și cucerește Bucureștiul într-o singură seară. Puiu observă că „Mădălina fusese veselă, exuberantă, aproape sălbatecă, pe când Madeleine era blândă, discretă și melancolică”. El avea douăzeci și șapte de ani, ea optsprezece, și s-au căsătorit după Paște, cu patru ani în urmă. Puiu îi mulțumește doctorului că l-a făcut să-și regăsească micuța Mădălina și îi strânge mâna, iar doctorul se spală apoi pe mâini.

De acum Puiu așteaptă vizitele doctorului ca pe ale unui prieten, deși acesta devine tot mai posomorât. Tatăl vine agitat și îi spune că doctorul este o canalie și că, împreună cu Matilda, au hotărât să-l mute. Profesorul Dordea, care l-a avut pe Ursu student, i-a spus că acesta este un medic excelent, dar un om imposibil, plin de ură împotriva ciocoilor, adică a tuturor celor care nu sunt țărani, și că odată a spus că ciocoii i-au zdrobit inima. Doamnele din cercul Matildei îl socotesc un mojic.

Puiu refuză mutarea. Tatăl îi spune că un certificat de responsabilitate ar fi a doua crimă, moartea lui, și că nici Mădălina n-ar dori să fie răzbunată astfel. Puiu nu vrea să înșele, să-și încarce conștiința cu o înșelăciune ca să scape de urmările unei crime, și nici n-ar ști să simuleze. Se despart amărâți, fiecare simțind că celălalt nu-l înțelege. Ajuns la Matilda, tatăl hotărăște împreună cu ea să-l salveze fără voia lui.

Leahu îi citește ziarele silabisind, iar Puiu îl ascultă cu plăcere și îl pune să-i povestească despre satul lui. În aceeași seară, după plecarea tatălui, în mijlocul unei povești, îl întreabă deodată cum se joacă ciuleandra pe la ei. Leahu spune că este un joc greu, care cere mulți jucători și lăutari buni, și că a rupt multe opinci jucând-o.

Fără să vrea, Puiu îi mărturisește că a jucat-o și el o singură dată, la Vărzari, unde și-a ales nevasta, pe cea pe care a sugrumat-o. Leahu spune, politicos, că la ei aproape toți flăcăii se însoară de la șuleandra. Puiu încearcă zadarnic să-și amintească melodia și îi cere gardianului să i-o fluiere și să o joace, dar Leahu nu știe să cânte, se scuză că e prea bătrân și că ar putea fi certat de doctor, iar Puiu îl face zevzec. Noaptea, în pat, Puiu fluieră frânturi de melodie, apoi se ridică și încearcă pașii desculț, un sfert de ceas, fără să reușească.

După o noapte cu vise, Puiu se trezește hotărât. În oglindă vede un om nou, slab și palid, cu ochii adânciți, cu totul altul decât dandy-ul pudrat și parfumat de altădată, și se bucură că suferința l-a apropiat de Madeleine. Îi cere doctorului o discuție între patru ochi și îi spune, solemn, că a descoperit de ce a ucis-o: are o ereditate criminală, iar toată viața lui a fost un lanț de porniri criminale ținute în frâu doar de educație.

Doctorul îl întreabă de ce a ucis-o tocmai pe ea, iar Puiu răspunde că s-a nimerit să fie acolo; ar fi putut fi jupâneasa sau chiar doctorul. Face gestul sugrumării, iar doctorul îl întreabă dacă așa a sugrumat-o. Puiu spune că nu-și amintește exact. Apoi declară că, după trei săptămâni de meditație, a înțeles: „Adevărul adevărat e că sunt nebun!” Nu este vorba de o clipă de nebunie, cum credea tatăl lui, ci de o nebunie definitivă. Râde scurt, ca o scuturare de cioburi, iar doctorul se cutremură.

Seara, Puiu îl întreabă pe gardian dacă îl crede bolnav, iar acesta îi răspunde că e o boală boierească. Leahu știe, ca tot sanatoriul, că boierul vrea să pară nebun ca să scape de închisoare, și nu-l judecă. Puiu vrea să-i povestească întâmplarea lui, pierde firul și îl întreabă câți oameni a omorât în război. Leahu răspunde că nu știe să fi omorât pe cineva: trăgea bine cu pușca, dar la asalt lovea cu patul armei, fiindcă nu trebuie să omori inamicul, ci doar să-l scoți din luptă.

Puiu îi spune că de aceea nu și-a omorât nici nevasta, iar Leahu mulțumește lui Dumnezeu că s-a ferit. Atunci Puiu îi spune că el și-a sugrumat nevasta, deși ea nu-i făcuse niciun rău și fusese un înger. Spune că, dacă ar fi fost pe front, ar fi omorât o mie de nemți și n-ar mai fi trebuit să-și omoare nevasta, fiindcă trebuia să omoare pe cineva, și că toată nenorocirea vine de la tatăl lui, care nu l-a lăsat să plece pe front. Apoi își dă seama că vorbește fără șir și spune trist că păcatul îl apasă ca o piatră de moară.

A doua zi, la început de martie, Puiu se plimbă prin grădină cu gardianul și simte primăvara. Peste drum, o casă roz îi amintește de cea în care stătuseră la Iași în război, dar numărul ei este treisprezece. Deși nu fusese niciodată superstițios, se neliniștește. Grădina i se pare deodată murdară, așa că intră în casă și vede că odaia lui are numărul șaptezeci și șase, adică șapte și șase, tot treisprezece.

Începe să caute coincidențe: înmormântarea Madeleinei a fost pe 13 februarie; prima întâlnire cu Mădălina la Vărzari a fost într-o duminică, 31 iulie, adică un treisprezece inversat, despre care auzise că prevestește un rău de neocolit; el s-a născut pe 31 martie, a terminat liceul în 1913, iar mașina lui are numărul 1331. Dă vina pe doctor, care l-a tratat ca un director de închisoare. Apoi își amintește că logodna a fost pe 13 februarie, nunta pe 31 martie, iar înmormântarea, la patru ani exact după logodnă. Își spune că erau ursiți să îndure împreună un destin îngrozitor.

Când tatăl îi spune că Madeleine s-a născut în ultima zi a anului, pe 31 decembrie, se îngrozește. Tatăl îi promite că îl va muta în câteva zile, iar Puiu îl roagă plângând să-l scoată de acolo, fiindcă doctorul este dușmanul lui și îl visează în fiecare noapte înțepându-l în creier cu ace lungi.

Perspectiva mutării îl liniștește. Îi spune lui Leahu că vor scăpa curând amândoi de acolo, iar gardianul îi amintește că se împlinește o lună de când suferă acolo. Leahu îl îndrăgise tocmai pentru că îl vedea chinuit, deși credea că tăcerea i s-ar fi potrivit mai bine.

Puiu vorbește despre doctorul Ursu, iar Leahu, care nici el nu-l suferă, fiindcă îl ceartă în fața tuturor, deși nu este servitor, ci om în serviciu, trimis de prefect, repetă ce aude prin sanatoriu: doctorul e aspru, deși a ieșit și el din opincă. Bucătarul, care îl cunoaște de pe vremea studiilor, spune că doctorul vine dintr-o familie săracă din Argeș, din comuna Vărzari; Leahu știe un singur sat cu acest nume, pe șoseaua de la Pitești la Râmnic. Puiu înțelege că doctorul este din satul Mădălinei: de aceea a întrebat atâta despre ea. Își amintește că, atunci când a povestit despre ciuleandra, doctorul a spus și el șuleandra, ca localnicii.

A doua zi, doctorul îl cheamă din nou, cu glas aproape mieros, și îi spune că speră ca chinul lui să se încheie curând. Puiu, hotărât să rămână indiferent, răspunde că acum îi este totuna. Doctorul îi mărturisește că pe el l-a urmărit ciuleandra lui Puiu. Puiu îi răspunde ironic că doar nu-i este străină, fiindcă doctorul este chiar din satul Vărzari, unde a jucat-o el și unde a întâlnit-o pe Mădălina, apoi tace.

Doctorul se înroșește și îi spune că nu era obligat să-i facă destăinuiri și că rolurile lor nu trebuie inversate. Își recapătă apoi calmul, spune că a găsit în povestirile lui Puiu puncte de sprijin pentru raport și că este convins că ciuleandra are un rol în fapta lui. Puiu îl întreabă cu lăcomie dacă a jucat-o, iar doctorul recunoaște că da și că i-a plăcut. Puiu îl roagă să-i spună cum începe melodia, fiindcă nu și-o mai amintește; îi spune că Mădălina i-o cânta uneori la pian, iar el dansa după ea. Doctorul promite să încerce să i-o procure, iar Puiu îi mulțumește, convins acum că doctorul a fost calomniat.

Puiu îi cere gardianului să încuie ușa: doctorul s-a prefăcut că nu știe ciuleandra, iar el vrea să i-o joace a doua zi, ca să-i arate că nu se lasă păcălit. Fluieră arii de dans, se corectează, apoi râde de el însuși. Leahu își dă seama că boierul nu este bine. Rămas singur, Puiu încearcă pași de horă, cu brațele întinse ca și cum ar ține de mijloc o parteneră închipuită, și are o revelație: nu melodia contează, ci pașii, fiindcă întâi „a fost mișcarea, deci dansul, și abia mai târziu a venit cântecul ca un sprijinitor al ritmului!”.

Dansează asudat un sfert de ceas, cu chiote, apoi cade frânt pe pat, triumfător, și îi spune lui Leahu că a prins ciuleandra. După-amiază tatăl îl anunță că parchetul a aprobat mutarea la sanatoriul Crucea Albă al profesorului Dordea, pe 13 martie. Puiu se îngrozește de numărul treisprezece și refuză, fiindcă atunci se împlinește o lună de la înmormântarea Madeleinei. Seara hotărăște să nu mai plece deloc, de teamă că acolo ar uita din nou ciuleandra. Îi cere lui Leahu să joace, apoi joacă el, vesel și transfigurat, până cade lat, ca mort.

Dimineața, internul îl cheamă la doctor. Pe coridor, Puiu vede o țărancă sărăcăcios îmbrăcată, cu o privire care îi pare cunoscută. Femeia îi spune că este din Argeș, de la Vărzari, iar el înțelege că este mama Mădălinei. Doctorul îi explică faptul că, asemenea celor din satul lui, femeia a venit să-i ceară un sfat și că el a socotit potrivit să-i pună față în față.

Femeia plânge după fata ei, pe care o știa mândră și frumoasă, apoi spune pe față că oamenii au învățat-o să ceară despăgubiri pentru că i-au omorât fata. Puiu îi răspunde că Mădălina fusese înfiată de mătușa lui. Doctorul Ursu se revoltă: femeia trebuia să-și amintească de faptul că e mamă când și-a dat fata, nu acum, după moarte; atunci nu l-a ascultat, iar el nu a înșelat niciodată pe nimeni, ci numai alții l-au înșelat pe el. Puiu nu-l mai recunoaște și vede în el un suflet chinuit ca al lui. Doctorul o trimite la Faranga ca să ceară un ajutor, fără să mai vorbească de despăgubiri, iar Puiu, plângând, cere ca tatăl lui să-i dea mult, de sufletul Mădălinei. Femeia îi sărută mâna, iar urma buzelor ei îi rămâne ca o pată rece.

Întors, doctorul îl găsește pe Puiu privind fotografia de deasupra biroului: este fotografia doctorului. Puiu îi mulțumește că a fost bun și îl întreabă dacă a cunoscut-o pe Mădălina. Ursu îi spune că au fost vecini, că era cu vreo zece ani mai mare decât ea și că, atunci când Puiu a jucat ciuleandra la Vărzari, era student, în vacanță. Puiu își amintește acum că un tânăr stătea lângă un copac și se uita la el când o sărutase pe Mădălina, iar doctorul recunoaște că el era acel tânăr.

Doctorul mărturisește că a iubit-o mult pe Mădălina, deși era doar o copilă, și ca pe o soră, și ca pe o viitoare soție. Visa să devină medic de plasă în județul lui, să o ia de nevastă, să o facă doamnă și să aibă copii. Vorbise cu ea și se înțelesese cu mama ei, căreia îi dăduse ajutor din puținul lui. Când boierii au chemat-o, nu voia s-o lase. A doua zi, Mădălina i-a promis că nu va pleca, dar a fost luată cât el nu era acasă; hangiului, care mijlocise târgul, i-a căutat pricină și l-a bătut până la sânge. A renunțat la postul de la țară și a ajuns la București, fără să poată să o uite. A văzut-o o singură dată de aproape, când i-a fost prezentat, și a înțeles din privirea ei că nu-l uitase.

Puiu spune, în extaz: „Eu totuși am iubit-o mai mult, doctore! Am iubit-o atât de mult încât am și omorât-o!” Doctorul îi răspunde: „Ai omorât-o chiar de două ori; întâi i-ai ucis sufletul când ai luat-o și a doua oară i-ai ucis și trupul!” Puiu crede că a găsit adevăratul motiv: ea îl iubea pe altul, iar el, simțind asta, a preferat să o distrugă decât să fie a altuia. „Pentru bolile sufletești nu există doctor mai bun decât bolnavul însuși!”, spune Puiu.

Doctorul, din nou rece, îi spune că, fără să știe și fără să vrea, Puiu a fost „ucigașul fericirii” lui, dar că „Medicul a fost însă mai tare decât durerea.” Raportul lui este gata: „Ești tot atât de puțin răspunzător de fapta ceea pe cât ai fost de cea dintâi, când ai luat pe Mădălina din Vărzari!” Când Puiu spune că au fost doi adversari care nu se cunoșteau, doctorul îl corectează: „Am fost medic și pacient. Asta e important. Restul fum.” Puiu iese clătinându-se.

Toată ziua Puiu stă la fereastră și privește ploaia, nepăsător. Spre seară simte în picioare mișcări ușoare, săltărețe, și își amintește dintr-odată și melodia, și pașii. Dansează până când gardianul trebuie să-l dezbrace și să-l culce ca pe un copil.

A doua zi se trezește greu, dar, cum se ridică din pat, se simte ușor ca un fulg și are un plan care urmează să-i aducă mântuirea. La vizita de dimineață, în fața doctorului, a internului, a unei surori noi și a gardianului, îi spune doctorului că ar putea juca ciuleandra două ore fără oprire, apoi face o mărturisire publică, teatrală: a venit la sanatoriu, după ideea tatălui, ca să se prefacă nebun și să înșele justiția, dar acum vrea să termine cu această comedie și declară pe cuvânt de onoare că nu este nebun și că dorește să-și ispășească fapta.

Doctorul îi răspunde, împăciuitor, că firește nu este nebun, dar lasă fraza neterminată. Atunci Puiu se repede ca o fiară la gâtul lui, strigându-i să tacă, cum strigase și în noaptea crimei. Internul și gardianul îl țin, iar sora fuge. Aruncat pe pat, Puiu urlă că nu este nebun, apoi se duce la fereastră, fluieră și începe să danseze ciuleandra. Doctorul îl privește prin vizor, se încruntă și cere să fie chemat bătrânul Faranga la ora patru.

Faranga vine la patru fix și îi spune doctorului că a obținut mutarea în alt sanatoriu, amânată pe a doua zi fiindcă este 13 martie, iar Puiu se teme de acest număr. Mai adaugă, cu reproș, că un medic trebuie să fie înainte de toate om. Ursu îi răspunde că a fost om de la început până la sfârșit și că mutarea este inutilă: fiul lui este grav bolnav și trebuie internat într-o casă de sănătate.

Raportul, deja făcut, ajungea la „o iresponsabilitate rezultată dintr-o zdruncinare trecătoare de nervi”, iar observația continuase doar ca să decidă dacă e nevoie de câteva luni de sanatoriu. Cu o zi înainte, doctorul ar fi spus că Puiu își poate relua viața, dar acum toate constatările i s-au răsturnat. Gardianul raportează: „Joacă, domnule doctor, trăiți!”

Prin vizor, Faranga îl vede pe Puiu în pijama, asudat și vesel, tropăind pe loc. Când îl strigă, Puiu îi spune, zâmbind, în franceză, că dansează ciuleandra, că tatăl însuși i-a dat voie și i-a spus să meargă în horă, ca atunci la Vărzari, și că e foarte amuzant. Bătrânul se prăbușește pe patul gardianului și plânge. Întrebat dacă mai există vreo speranță, doctorul ridică din umeri: „Minuni face numai Dumnezeu!” Din camera alăturată se aud pașii lui Puiu, stimulați de o melodie gâfâită, „ca respirația unui bolnav de moarte”.